Fostul primar al muncipiului Râmnicu Vâlcea, domnul Sorin Zamfirescu, a publicat o carte de memorii intitulată ”Rememorări cu gust de pelin”. Primul lucru pe care trebuie să îl spun despre această carte este că între coperțile ei se află multă noblețe.

Fiindcă stilul este chiar omul, cum spune Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon, atunci Sorin Zamfirescu se definește prin amintirile sale drept un caracter în fața căruia îți scoți pălăria.

Caracterul, discreția, rezerva boierească ce caracterizează paginile cărții sunt atât de autentice încât se transformă în act literar conform unui mecanism pe care criticul Eugen Negrici îl numea, într-o carte celebră, expresivitate involuntară.

Amintirile cu iz de pelin pornesc la drum cu minima ambiție de a fi o carte de familie și nimic mai mult, fiindcă Sorin Zamfirescu scrie:

”Câțiva prieteni adevărați avînd ca vârf de lance pe scumpa mea consoarta, ascultându-mi poveștile despre peripețiile clanului Zamfirescu de prin anii ‘50, au insistat să le public într-un volum de dimensiuni oricât de modeste, deoarece evenimentele petrecute în acele vremuri au avut efecte ce s-au intins ca o pecingine până în zilele noastre, influențând, în bună măsură, întreaga mea viață” .

Când vrei puţin, se întâmplă să reuşeşti mult. Involuntară sau nu, expresivitatea cărţii este memorabilă. Voi explica ce se întâmplă.

Sorin Zamfirescu alege stilul birocratic, de proces vorbal, de dare de seamă. Să nu persiflăm acest stil fiindcă el este caracteristic, mutandis mutandis, chiar Evangheliilor.

Iată cum este introdus în scenă personajul.

”Tata era directorul școlii , directorul casei de cultură , directorul cercului cultural ARLUS și al nu știu cator comitete și comiții . Personaj haretian – cum bine l-a caracterizat folcloristul si omul de cultura Gh. Diaconu unul din scotocitorii inteligenți ai arhivelor si istoriilor vâlcene – fusese discipol înfocat al marelui Iorga si totodata genul tipic de trainer cultural de provincie. Nu se dădea înapoi de la nici un gest sau acțiune care ar fi în folosul celor din jurul sau. Strângerea de fonduri pentru construcția școlii, a Primăriei sau Căminului cultural, managementul școlar (a fost ctitorul si directorul Scolii centrale cea mai mare parte din existența acesteia), regizarea unor serbari scolare de rasunet, organizarea de serate muzicale (era un violonist pătimaș) si expuneri publice pe teme literare (era conferențiar și orator foarte înzestrat) reprezentau pentru el activități curente, cotidiene carora li se daruia neobosit cu o devotiune de invidiat. Erau zile cand nu-l vedeam la fata intrucat pleca in zori si se intorcea tarziu in noapte. Cu toate ca era un program mai putin specific unui intelectual fie el si de provincie, nu l-am auzit plangandu-se vreodata de oboseala”.

Este vorba despre Tatăl, scris cu literă mare, fapt care sugerează totul. Autorul vrea ca prin simpla folosire a majusculei Tatăl să capete măreţie. Mai discretă sugestie nu se putea.

Tatăl este arestat politic, la începutul anilor 50, apoi i se întâmplă lucruri cumplite dar are şi noroc.

”Tot la Pitești, Tata s-a încredințat, dacă mai era nevoie, de faima și respectul de care se bucura socrul lui, adică bunicul meu, Ion Sgondea, compozitor si dirijor de cor vestit la vremea lui, profesor titular de muzica al liceului Lahovari inca de la infiintarea acestuia in 1913 si titular al catedrei de muzică bisericească de la seminarul ‘’Sf. Nicolae’’ din Ramnicu Valcea. Foarte mulți preoți, colegi de suferinta cu Tata, aflând că este ginerele lui Ion Sgondea, îl invitau să ia parte la ”festinurile’’ înjghebate pe loc atunci când aveau rarisima șansă să primească de acasă niscaiva alimente mai ales că Tata era privat de astfel de răsfățuri”.

Acasă, mama reuşeşte să ţină gospodăria cu câţiva lei, dar atmosfera e chinuitoare pentru familia deţinutului politic.

Memorabil este episodul în care mama şi copilul ajung în vizită la închisoare.

”Țin să subliniez că Tata fusese un bărbat nu prea înalt însă robust, vioi, dinamic și cu o ținută care impunea iar acum la câțiva metri de noi, în spatele gratiilor, apăruse tarandu-se prin tunelul ingust un om sfârșit ce parea ajuns la capătul puterilor. Făptura scheletică, gheboșita și îmbrăcată într-o sarica mițoasă de cioban având atârnată de gât o traistă în care probabil va cara rămășițele pachetului sărăcăcios pe care i-l adusesem, nu avea nimic comun cu imaginea pe care el o lăsase în mintea mea de copil. Șocul a fost atât de brutal încât am izbucnit în plâns țipând: « în ce hal ai ajuns tu, tăticule ! ». Strigătul, stupid și spontan, a fost suficient pentru ca ambii părinții să izbucnească și ei în hohote de plâns. Era un plâns deznădăjduit, încărcat de neputință, păreri de rău, cu doar o foarte, foarte firavă undă de bucurie datorată revederii . Momentul, zguduitor în fond, a fost curmat brusc de militianul care se plimba nepăsător prin culoarul care ne despărțea. « Gata, minutul s-a terminat , toată lumea afară ! ». Tata, care știa foarte bine ce efecte ar avea contactul cu acel instrument învârtit cu dibăcie de mâinile temnicerului în cazul în care nu i s-ar asculta ordinul, a dispărut prin gaura tunelului potrivit mai degrabă pentru fiare sălbatice decât pentru oameni. Deși vederea noastră i-a dat tăria și motivația de a rezista în continuare, întâlnirea fusese ratată datorită exploziei mele necontrolate iar comunicarea atât de necesară între doi soți după o absența de 14 luni nu mai fusese posibilă”.

Este punctul literar culminant. Observaţi cum procesul verbal devine dramă universală.

Cartea lui Sorin Zamfirescu rezistă tocmai pentru că autorul i-a spus textului să fie cuminte dar textul nu a ascultat. Dacă ar fi pornit la drum cu gândul să scrie literatură, autorul ar fi înregistrat un eşec lamentabil. Punând textul în rama modestiei şi a memorialisticii de familie, efectul este că se obţine literatură.

Totuşi, Sorin Zamfirescu nu este un scriitor. Este mai mult decât atât, adică un mare boier al Râmnicului Vâlcii. Când boierii autentici scriu memorii nu au cum să rateze.

E lege.

Gheorghe Smeoreanu