Ați citit acel articol jegos scris de un tembel de la Cațavencii despre Oana Pellea ? Dacă nu, vi-l transcriu aici, imediat.

Nu înainte de a vă avertiza că respectivul articol e doar o schemă, o matrice negativistă în care orice nume poate fi înlocuit cu orice nume.

Luați, de exemplu, primul paragraf și în loc de Oana Pellea puneți William Shakespeare. Veți vedea că înjurătura rămâne în picioare.

Apoi, în paragraful al doilea înlocuiți numele Amza Pellea cu Nichita Stănescu și cuvântul teatru cu poezie. Voma rămâne congruentă.

Ce vreau să zic este că acest articol atât de disputat este pur și simplu o înjurătură proferată de un nihilistopat și nimic mai mult.

Când zici: te bag în pizda mă-tii, respectiva mamă poate fi a oricărui contemporan.

Și acum, iată rahatul făcut pe principiul că audiența scuză mijloacele:

Oana Pellea și valorile

Am auzit foarte recent de Oana Pellea. Știu, mulți or să spună că sînt incult. Că nu o ard retrograd cu arta, să mă duc la teatru. După care să ascult patefonul la lumina lumînării, pentru că adevărata valoare stă, aparent, în a face lucrurile ca pe vremuri. Poate sînt un filistin, dar teatrul mi se pare inutil. Dacă ai o poveste bună, filmeaz-o frumos și lasă-mă să o văd de la mine din sufragerie. Cu exterioare și personaje de fundal. Nu mi se pare că, dacă sînt în aceeași cameră cu actorul, cumva sînt mai aproape de mesaj. Și nici nu vreau să îmi fac programare la o anume oră ca să văd ceva și să sper că n-a răgușit actorul principal sau – dacă e Beligan – că n-a răposat între timp. Îmi plac filmele și antibioticele și toată tehnologia asta de la secolul XIX încoace. Hai să o folosim în artă.

Astea fiind zise, să știți că nici de Amza Pellea nu sînt impresionat. Mare actor, în epoca aia de troglodiți prostiți de foame și închiși în griul comunist. Păi, atunci, dacă învîrteai o farfurie pe nas, erai artist național. Nu exista concurență sau termen de comparație. Făcea Nicolaescu un film de vitejie și era cel mai tare film pe care l-a văzut toată lumea. Pentru că era singurul film pe care l-a văzut toată lumea. Sigur, oamenii care au prins vremurile alea au nostalgii cu filmele vremii. Dar și un țăran are nostalgii cu stîlpul din dealul satului, unde s-a îmbătat prima oară. Avea și bec. Dar asta nu-l face, obiectiv, altceva decît un stîlp. N-ai cum să te uiți la Turnul Eiffel și să zici: „Da, aveam și noi unul în sat, dar era mai subțire și cu bec în vîrf. Îi spuneam stîlp”. Cam asta e cinematografia românească comunistă. O mizerie fără valoare care va muri odată cu amintirile și nostalgia ultimului boșorog. Distracție mică, de închisoare. Mai bună decît nimic și atît.

Dar să ne întoarcem la Oana Pellea și la părerea mea de incult. Fața ei e pe toate gardurile. O caut pe Wikipedia, trei roluri pîrlite. Mă uit pe Facebook, vorbește numai de taică-su. Încă mai e cărată de trena lui de valoare a neamului, deși omul a murit de 30 de ani. În fiecare an mor mii de oameni care s-au distrat la un film cu Amza Pellea și nu se naște nici unul. Și cu toate astea, tipa ține să ne amintească, în caz că uităm de unde-i vine valoarea, că e fiica lui tac-su. Să nu credem că a apărut ea la televizor așa, de nicăieri. Cu fața aia de veveriță cu progeria. Să clefăie proteza în povești de tinerețe. Să auzim noi cum i se scurge saliva prin spatele plăcii în cuvinte. Să ne vîndă minute la telefonul mobil de parcă ar fi o lecție de viață. Adevărata valoare stă în lucrurile simple. Spre exemplu, valoarea ei stă în simplul fapt că Amza Pellea a făcut sex cu mă-sa.