Am anunţat pe Facebook, cu mândria prostească a oricărui autor, că am isprăvit un roman intitulat ZIUA E O NOAPTE MAI AMARĂ şi am publicat un fragment.

Câţiva amici mi-au spus că ar fi vrut să citească acel text dar nu au putut găsi postarea. Aşa se face că pun aici, pe blog, vreo câteva pagini, reprezentând chiar începutul romanului.

Tonul este blând, molcom chiar, ca liniştea dinaintea furtunii.

Iată cum începe ZIUA E O NOAPTE MAI AMARĂ.

Se întâmpla ceva interesant cu imaginea despre trup, toată această carne și toate aceste oase, ochii și gura, membrele și mai ales sexul începuseră să i se pară de un ridicol infinit, ajungea ca doar să se gândească la așa ceva și cu greu se abținea să nu râdă singur.

De asemenea, îi trezea cel puțin un zâmbet ideea că trupul folosește la ceva, iar dacă în ce privește organele simțurilor sau mâinile ori picioarele încă avea unele îndoieli că ar avea sau nu sens, cu privire la bucata aceea de carne dintre picioare era aproape decis: e stupidă.
Mersul, apucatul mâncării, privitul, sunetele, acuplarea în special, tot ce ţinea de existenţa materială începuse de mai multă vreme, probabil de vreo douăzeci de ani, să aibă în mintea sa un aer de circ, ca şi cum nu ar trăi pur şi simplu, ci ar evolua într-o arenă spre amuzamentul mulţimii.
Da, trupul oricărui om e un corp de clovn.
Hei, e cineva acolo sus care priveşte spectacolul ? se întreba el, mai în glumă, mai în serios, situaţie cu care Iuliana, femeia de servici, era obişnuită fiindcă se repeta destul de des şi în cele mai neobişnuite circumstanţe.
În ce priveşte sufletul însă, nu avea deloc asemenea probleme. Cu toate micimile şi ipocriziile lui, cu tot gunoiul de fantasme care fermentează undeva în pântecele lui, sufletul uman i se pare că nu are seamăn, e mai frumos decât întreaga creaţie, e ireproşabil.
Şi cum sunt acest trup şi acest suflet, sunt una şi aceeaşi substanţă, sunt două lucruri paralele,se întâlesc oare undeva ?
O întreba adeseori pe Iuliana acest lucru, iar ea ştia răspunsul, i-l spusese tot el, cândva, acum mulţi ani, când o angajase.
Sufletul şi trupul se întâlnesc într-un singur punct – în mîngâieri.
Iuliana nu îl lua întotdeauna în serios, în fond acceptase slujba asta ca să facă menaj, nu să filosofeze cu bătrânul ei angajator.

Personalitatea femeilor este foarte bine camuflată de picioare şi sâni.
Gândi asta fără să vrea şi fără nicio legătură cu ceea ce se petrecea în acel moment.
Adeseori, în ultima vreme, i se întâmpla să îi apară în minte gânduri ciudate, cu aspect de aforism, unele stupide de-a dreptul, altele destul de interesante.
Zâmbea, de fiecare dată. Spunea despre ele că sunt creme de la creme, sinteze ale lungii sale vieţi şi experienţe.

Bătrânul ziarist și scriitor ratat Robert coborî neașteptat de ușor cele câteva trepte care duceau spre terasa casei din vârful dealului și reuși să ia loc în șezlong, iar drept premiu pentru atingerea acestui capăt de drum își aprinse o țigară.
Hotărâse să petreacă aici după-amiezele acestor ultimele șapte zile până la împlinirea celor 87 de ani care ar trebui să fie sfârșitul. Cândva, nici nu avea 30 de ani, îl rugase pe Dumnezeu să trăiască 87 de ani, nici el nu știe de ce se oprise la cifra asta, chiar zâmbi și își zise că ar fi putut să ceară mai mult.
Rahat, a cerut suficient și, mai ales, a primit cât a cerut. Problema este că mai avea exact o săptămână și era convins că Cel care îi ascultase rugămintea nu va îngădui nici o zi în plus. Pierduse mii de nopți, dăduse pe gât mii de sticle de alcool, fumase mii de pachete de țigări, în mod normal nu ar fi trebuit să trăiască atât, probabil modul în care obișnuia să se roage, atunci când o făcea, rar, a contat foarte mult.
Se rugase de Dumnezeu poate de zece sau douăsprezece ori în întreaga sa viață. O făcuse întotdeauna fără fervoare exagerată, aproape la fel de calm cum ai ruga un prieten ceva important, apoi plecase cu gândul în altă parte, convins fiind că rugăciunea aceea va fi în mod cert ascultată și îndeplinită. Și, dacă își amintea bine, se îndepliniseră toate, ar fi putut și în această privință să ceară mai mult dar nu avusese ce.
Robert considera că trăise fericit, dar era, de asemenea, convins că s-ar fi putut și mai bine. Cum mai bine ? Simplu, dacă ar fi reușit să fie mai realist, mai cu picioarele pe pământ.
Era un sfârșit de vară toridă, aerul părea că vibrează pe coama dealului, mai ales pe treptele scării care se încolăcea ca un șarpe de pe terasă până jos, la poale, unde se afla o poartă de plastic înaltă, albă, veche, spartă, al cărei scârțâit se auzea până sus în zilele umede, atunci când o bătea vântul.
Acum era închisă, nici urmă de vânt.
Așadar, fusese cam naiv, ceea ce probabil îi diluase într-un fel viața.Exemplul care și-l dădea cel mai des este că întotdeauna a considerat că singurul exemplar uman care se culca cu o femeie era el, ceea ce nu putea să însemne decât că celelalte miliarde de contemporani nu făceau asta propriu-zis, ci simulau, probabil, intimitatea fără să ajungă să o trăiască cu adevărat. Ce dracul mai fusese și ideea asta în viața lui nu putea să înțeleagă, dar acum ar fi fost prea târziu să schimbe.
Iar o altă luptă pe care o dădea era cu însăși proprietatea lui, cu această casă verde de pe vârful dealului și cu dealul însuși, verde și el în această perioadă a anului. Casa și dealul păreau a fi ale nimănui și se întreba dacă aparținuseră vreodată cuiva, dacă el este acela care fusese fericit cumpărând dealul, fericit inaugurând casa, cu o jumătate de veac în urmă.
Frunzele stejarilor atârnau mai mult decât ar fi fost normal, erau toropite de căldură, se aplecau spre pământ precum sânii femeilor trecute de patruzeci de ani.
Apropo de femei, unul dintre lucrurile care i se păreau acum absurde era frumusețea feminină, pur și simplu nu își mai amintea definiția ei. Era ca și când ar fi învățat demult, la școală, o anumită teoremă simplă, a lui Pitagora, de exemplu, iar acum nu și-ar mai fi adus-o aminte în ruptul capului. De ce să fie frumos un fund, de ce să atragă niște pulpe, dar ochii, dar zâmbetul ? Iată întrebări la care nu mai găsea răspuns, deși era conștient că răspunsul acesta a existat, există și va exista.
Robert se gândea adesea la lucruri bizare. De pildă, făcea observația că citise la viața lui de parcă nu ar fi urmat să moară niciodată. Fiind un om rațional și lucid, își dădea seama că, totuși, va trebui să moară și petrecea zile în șir imaginându-și ce se va întâmpla cu toate imaginile, informațiile, ideile pe care le acumulase în timpul miilor de ore de lectură. Nu conta că viermii îi vor intra în orbite, îi vor mânca inima, sexul, obrajii, important i se părea să își imagineze cum ar putea niște vietăți ca acestea să se îndestuleze cu cărțile citite. Desigur, Robert se rușina de viziunile sale și, într-un efort de adaptare, le lăsa deoparte.
Ațipise pentru câteva clipe, cu ţigara între degete. Când se trezi, fără motiv, văzu că doctorul Cristian ajunsese deja pe la jumătatea scării șerpuitoare. Urca încet, se oprea pentru a-și trage răsuflarea, apoi iarăși pornea, ajutându-se de mâini, adică mutându-și pur și simplu piciorul stâng cu mâinile.
Cristian era totuși cu aproape zece ani mai tânăr, dar se mișca mai greu, iar asta fiindcă nu-l ascultase în urmă cu douăzeci de ani, când începuse să îmbătrânească. “Nu te menaja, ia-ți o iubită tânără, continuă să fumezi, bea ceva din când în când”, îl atenționese Robert, dar doctorul, ca toți doctorii, gândea strict fiziologic, nici nu are rost să mai vorbim despre asta, se bizuia pe principii stiințifice barbare, din care spiritul și afectele sunt excluse, privite ca pe niște fantezii, niște mofturi literare.
“Peste o jumătate de oră va ajunge” își șopti Robert în barbă, poate că e vremea să pregătesc apa și cafeaua, pahărelul de whisky și fursecurile, țigara și bomboana fondantă. Se înțelege că o parte dintre aceste lucruri erau pentru el, iar cealaltă parte pentru doctorul Cristian, care continua să urce mutându-și piciorul stâng cu ambele mâini de pe o treaptă pe cealaltă.
Când era pe cale să se ridice pentru a merge să dea drumul expresorului de cafea, se întâmplă iarăși. Deasupra casei și grădinii se lăsă brusc un întuneric de-l tăiai cu cuțitul. Robert se bucură, chiar râse, apoi se duse lângă zidul de piatră de la marginea terasei pentru a vedea dacă nu cumva întunericul își întindea perimetrul până la treptele pe care urca doctorul Cristian și văzu cu ușurare sufletească aerul cald vibrând în lumină deasupra capului musafirului al cărui gâfâit aproape că-l auzea. Doctorul nu avea să încerce această miraculoasă senzație nici de data asta, gândi Robert, chiar în clipa când lumina soarelui se așeză din nou peste acoperișul încins al casei de lemn, peste terasă, peste salcâmii şi stejarii înmuiați de dogoare. Se aplecă peste zid și îi strigă musafirului:
– Hei, nici nu știi ce-ai pierdut, mișcă-te mai repede, doctore !
Cristian ridică fruntea și încremeni așa cum se afla, cu ambele mâini ținând în aer piciorul stâng și spuse ceva ce Robert nu putu să audă, fiindcă musafirul era încă foarte departe, probabil avea să ajungă abia peste un sfert de oră. Era vreme pentru prepararea cafelei, pentru coborârea sticlei de whisky și a paharelor. Urcă destul de vioi până în casă.
Doctorul fusese ajuns din urmă de menajera care aproape că îl luă în brațe și îl ajută să urce ultimele trepte. Femeia se uită câteva clipe surprinsă la cei doi bărbați vârstnici care rămăseseră în picioare părând că se clatină. Nu se clătinau. Robert, iar mai apoi și Cristian învățaseră să o tachineze pe femeia aceasta încă frumoasă pe care gazda o angajase în urmă cu foarte mult timp pentru menaj. Doctorul credea că nu doar pentru asta, iar Robert era de acord, spunând că fata, domnișoara Iulia, îi este utilă și pentru conversație. Acum, le plăcea amândurora să stea drepți, bățoși, să ia o atitudine macho. Știa că menajera va face o grimasă. Ceea ce și făcu, după care urcă să le aducă pe terasă cele de trebuință.
– Ai văzut, întrebă Robert pe jumătate serios, pe jumătate ironic, ai putut vedea și tu, mon vieux ?
– Iarăși ? se miră celălalt pe un ton nu foarte vesel. Cred că ar trebui totuși să te vadă un neurolog.
Robert dădu din mână iritat și aproape că îi întoarse spatele. Șopti printre dinți:
– Dacă o întreb pe Iulia îmi confirmă precis că a văzut.
– Iulia vrea să te menajeze, dragă, zise doctorul cu duioșie, iar cum femeia tocmai cobora cu cafelele, băutura și paharele, o întrebă dacă nu cumva îi cântă în strună stăpânului ei. Femeia nu-i răspunse, părând prea ocupată să pună la locul lor cele necesare.
Iulia îi lăsă apoi singuri, iar ei rămaseră acolo ceasuri multe, ca de obicei.
De sus, printre replicile filmelor pe care le urmărea, femeia îi auzea din când în când murumurând.

Adevărul este că bătrânul Robert nu glumea. De la o vreme, vedea cum lumina zilei dispare brusc, iar îl locul ei se așterne cea mai neagră noapte, neagră de nu se vedeau nici stelele, nici luna. Totul dura cât ai clipi din ochi. Apoi, fiindcă adeseori rămânea pe terasă până târziu, bătrânul Robert putea vedea cum în anumite nopți rolurile se inversau în sensul că în mod nefiresc și înspăimântător dispărea întunericul, iar locul lui era luat de o lumina puternică de miez de vară. Interesant este că pata de întuneric care lua locul luminii, ori pata de lumină care înlocuia întunericul se întindea fie până la marginile terasei, fie până la jumătatea scării șerpuitoare, fie în toată grădina,însă uneori, dar foarte rar, până la limita orizontului și, cine ştie, chiar dincolo de ea.
La început, Robert se speriase, apoi înțelesese ori nădăjduia că lucrurile stăteau astfel, pentru ca în cele din urmă să aibă certitudinile sale și să se bucure peste măsură. Iar această bucurie o trăi multă vreme doar de unul singur, fără să încerce să o împărtășească cu nimeni, fără măcar să caute să o aibă drept martor pe Iulia, femeia de servici.
Trebuie să facem în acest moment o precizare și anume că Robert evea o percepție atât de clară a micilor insule de întuneric în lumina zilei și a micilor pete de lumină în tărâmul nopții încât nici prin cap nu-i dădea să caute vreun martor, iar faptul că discreta Iulia nu se mira o punea pe seama politeții ei înăscute, fata aceasta având darul vizibil de a respecta atât gazda, cât și tot ce exista și se întâmpla în casa și în curtea aceea.
Totul luase însă o altă întorsătură de la doctorul Cristian, căruia, într-un moment de toropeală în doi, pe terasă, îi mărturisi bucuria dar și mirarea că în natură au loc, de la un timp, astfel de fenomene pe cât de ciudate, pe atât de frumoase în sine, schimbări care produc un anumit efect estetic comparabil cu aurora boreală sau cu curcubeul. Ei bine, doctorul păru să nu înțeleagă despre ce vorbește prietenul său, iar peste o vreme, făcând ori nu vreo legătură cu acest episod, îi recomandă lui Robert să fie văzut de neurolog. Robert trecu peste sugestia aceasta ca și cum n-ar fi existat și, de asemenea, nu păru să facă vreo legătură cu alternanța de lumină și întuneric care-l uimea și îl bucura în sinea lui peste măsură.
Ce e drept, nici nu se petrecuse miraculosul decupaj de lumină în prezența doctorului Cristian. Nu se întâmplase, pur și simplu. Până acum.
Dar acum, slavă Domnului, tocmai se întâmpla. Robert şi Cristian nu se priveau, fiecare se uita în faţă, dincolo de poarta cea albă, printre crengile osificate ale salcâmilor, peste cîmpurile arse de soare. Gâfâiau amândoi uşor, reţinut, ori mai bine zis rezervat, acesta fiind cuvântul care îi trecu Iulianei prin minte când coborî pentru o clipă să vadă ce le lipseşte. Nimic. Turnă apă minerală rece, puse încă un cub de gheaţă în băutura din pahare. Doctorul nici nu se atinsese de whisky, observă femeia, când deodată se întâmplă.
Iuliana şi doctorul se frecau încă la ochi, Cristian ţopăia în jurul mesei, sălta într-un ritm incredibil pentru anii săi şi ţipa, ţipa de se auzea probabil dincolo de grădină, de-a lungul scării şerpuitoare, până la câmpurile părăsite de ţăranii care se ascundeau de arşiţă.
– Esteee ! urla bătrânul ziarist ratat, estee ! iar ceilalţi doi se prefăceau că nu înţeleg, ce naiba are ăsta, ce l-a apucat ?
– Aşează-te, te rog, aşează-te, făcu doctorul aparent îngrijorat, dar Robert îl maimuţări: aşează-te, aşează-te, na, na, na, aşează-te, na, na, iuuu !
– Luaţi loc, domnu` Robert, insistă Iuliana, dar bătrânul nu o ascultă nici pe ea, luă paharul de whisky așa cum era, în picioare, ba chiar în mișcare de rotație, dându-l pe gât dintr-o sorbitură și făcând yeh, yeh, yeh,ați văzut, necredincioșilor ?
Cristian și Iuliana tăcură încurcați și oarecum vinovați. Văzuseră. Ori li se păruse că văd, ipoteză care îi făcea să rămână destul de calmi. În fond, există asemenea scurte momente când ți se întunecă privirea, nu e nimic absurd în asta și cu atât mai mult paranormal, probabil li se întâmplase simultan tuturor, adică celor trei care formau micul grup de pe terasa înfiorător încinsă de soare, perimetru care putea fi cel mai bun mediu pentru un început de insolație, cu problemele ei de vedere, cu febra și tulburările ei stomacale.
Iuliei chiar i se păru că are un pic de greață și îl întrebă din priviri pe doctor dacă el e în regulă, iar acesta îi răspunse clar:
– Sunt bine, trebuie să admitem că într-adevăr s-a întâmplat.
În fond, natura părea că o luase razna în ultima vreme. Cutremure, tzunami, inundaţii, lucruri despre care se vorbeşte întotdeauna la televiziune, singura nedumerire fiind că de fenomenul acesta al pâlpâirii luminii soarelui nu auzise discutându-se, poate nu fuseseră ei atenţi. Robert, desigur, dat fiind meseria lui de ziarist poate a fost mai perspicace,a prins ştirea şi ca atare a avut un fond aperceptiv, ca atunci când ştiind că e vremea Efemeridelor ridici ochii spre bolta cerului şi vezi meteoriţii căzând, iar dacă nu îi ridici, nu vezi nimic. Simplu.
Iuliana trase un scaun de nuiele lângă masă şi se aşeză. Erau acum aşezaţi toţi trei şi tăceau. Robert încă respira zgomotos, dar pe chip i se aşezase o stare de bucurie care nu mai dispărea,ca o ştampilă pe faţă, ca un rictus. Atunci, doctorul făcu un gest neaşteptat, se aplecă peste masă şi îi strânse mâna, felicitându-l, ceea ce o determină pe Iuliana să tresară şi apoi, încurcată, să se ridice şi să facă acelaşi lucru, cu o plecăciune adâncă pe care, nu se ştie din ce motiv, a găsit-o foarte potrivită într-un asemenea moment. Iar Robert primi ambele omagii cu naturaleţe, ca şi cum i s-ar fi cuvenit, după care se ridică iarăşi şi merse tăcut până la marginea terasei, iar celorlalţi doi li se păru că există o anume solemnitate în atitudinea lui, ceea ce era perfect adevărat.
– Îţi voi spune tot, i se adresă Robert doctorului, iar Iuliana nu se supără, ştia că situaţia o include şi pe ea, fiindcă va rămâne pe aproape, va aduce gheaţă, iar spre seară, când arşiţa se va mai potoli puţin, va pregăti cina pentru cei doi domni, probabil peşte cu legume gratinate, fiind joi. Dar asta se va întâmpla începând de mâine, adăugă Robert aproape în şoaptă, misterios, acum trebuie să-mi pun gândurile în ordine. Ceremonios, îşi aprinse o ţigară, iar Iulia se foi pe scaun, semn că doctorul este invitat să se retragă, întâlnirea zilei lua sfârşit mai devreme decât era de aşteptat.
Cristian se ridică tremurând, privi scara şerpuitoare ca pe un hău ameţilor,apoi începu să facă paşii aceia ciudaţi în care îşi muta piciorul drept cu mâinile, cu amândouă, ca tenismenii care lovesc cu ambele braţe, cum glumise o dată Robert, fără ca doctorul să se supere.
De multe ori, Robert adormea fără să ştie dacă doctorul ajunsese la poarta cea albă de plastic, dacă reuşise apoi să ajungă la uşa casei sale şi să se vâre în pat.
Tare încet mergea omul acesta, tare încet.