Învățasem la facultatea de psihologie că uitarea este un proces care se petrece în timp, dar se vede treaba că se poate și altfel.

Pe ea am uitat-o brusc, de parcă o frumoasă pasăre  neagră s-ar fi repezit și i-ar fi smuls chipul din inima mea cu ghearele ei șlefuite, chip pe care l-a ciugulit în înaltul cerului, cădeau pe capul meu și pe umeri firimituri din ochii, gura și obrajii ei, pănă când totul s-a terminat, pasărea a plecat cu un țipăt spre alte zări, cerul a rămas curat.

Apoi, nu am avut decât să scutur firimiturile, ca atunci când ieși pe ușa frizeriei și ți se pare că mai ai fire de păr pe sacou.

Acum, sunt pe cale să uit uitarea.

Ce simplu a fost, ce frumos chiar, noroc cu pasărea aceea pe care da, știu de unde să o iau, e în prima mea amintire, aveam vreo doi sau trei ani și se topeau zăpezile lăsând să curgă vinișoare de apă, iar o mierlă dansa printre aceste firișoare aruncând în aer picături de curcubeu. Zâna Mierlă a venit din trecut, iar după ce și-a făcut treaba, ciugulindu-i ei chipul, s-a întors acolo, în lumea băiatului care am fost.

Uitarea e o înfrângere, crede Celine, iar întreaga viață îi dădusem dreptate. Acum însă uitarea a fost cea mai prețuită victorie.

Psihologie ? Nu cred, poate magie.

Gheorghe Smeoreanu