Fiecare cu Bruxelles-ul lui. Al meu înseamnă Brel, Magritte, strada fructelor de mare şi un bar cu prieteni.
Brel pentru că mă cert pentru el cu Aznavour, Magritte fiindcă e genial fără să fie şi nebun, strada aceea deoarece m-a reconectat la o lume pierdută, iar barul cu prietenii din cauză că aşa ceva nu poate lipsi.
Mai mult n-aş putea spune, reportajul ar fi prea intim, iar amintirile încă nu au avut timp să existe.
Totuşi, o vorbă despre Rene Magritte, cel totuşi depăşit. Depăşit ca o catastrofă. Suprarealismul a fost ca un cutremur, după care viaţa trebuia să îşi reia cursul.
Belgienii nu sunt proştii nimănui, au doar prea mult bun simţ.
Lasă un răspuns