Un pastor anglican i-a dat Sfânta Împărtășanie câinelui său, ceea ce este nebunie, însă cu umilință vă spun că într-o seară, în grădină, am avut bizarul sentiment că unul dintre câinii noștri spune o rugăciune.

Ședea pe coadă și se uita spre cerul roșu cu o privire atât de îndurerată, încât mi-am zis că precis câinele acesta îi mulțumește lui Dumnezeu că există, știe că e muritor și se roagă pentru înviere.

Nu pentru iertarea păcatelor, fiindcă un animal nu poate păcătui.

În fine, chiar dacă Sfântul Siluan consideră animalele ”colb de care omul nu e bine să devină atașat, ci trebuie să-l iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său și cu tot cugetul său – fapt ce nu trebuie uitat cât viețuiește pe pământ,” eu îmi iubesc și îmi voi iubi câinii cu tot riscul de a fi considerat eretic.

Cred că îi înțeleg însă pe Sfinții care s-au pronunțat împotriva sentimentelor față de animale, deoarece iubirea față de câine, de pildă, poate trece în mizantropie sau, mai rău,  în idolatrie. Am întâlnit o femeie care spunea că ar suporta mai ușor moartea bărbatului decât pe cea a lui Bibi, pekinezul.

Nici chiar așa !

Raiul fără câini și pisici pare o contradicție, dar îmi declar sincer incompetența în discuții cu privire la ce este lumea de dincolo.

Din moment ce câinele mă iubește, nu văd cum să nu se teamă că ne pierdem, cum să nu îl înfioare condiția sa de ființă muritoare. Iar pe cale de consecință, cum să-i interzic eu, teologic, ideologic, logic câinelui meu să se roage la cer ?

Gheorghe Smeoreanu