Cînd e fericită, Anca Gligor povesteşte cele mai banale întîmplări de viaţă cu un umor nebun. Ai spune în acele momente că toţi oamenii de pe lume sînt nişte clovni, unii mai veseli, alţii mai trişti, unii mai înţelepţi, alţii mai nebuni, dar toţi echipaţi cu halate pestriţe şi joben. Mi se făcuse frică, ascultînd-o într-o după-amiază (atunci era dimineaţa noastră) că va veni o vreme cînd va povesti cuiva despre mine , cu accentul ei ardelenesc şarjat, şi va revela atunci, prin întorsături de vorbe inimitabile, punîndu-le într-o lumină fosforescentă, de circ, toate cuvintele, gesturile, atitudinile şi ideile mele de acum, că va provoca ascultătorului gîlgîitoare hohote, transformîndu-mă într-o paiaţă. O paiaţă îndrăgostită, desigur. Îmi vorbea despre un stagiar al unei şcoli de şefi de gară, om însurat, despre cum a sedus el o fată făcîndu-i un copil din flori doar povestind cum pune trenurile în mişcare, cum nu poate lumea să existe dacă el nu opreşte sau porneşte, la un semnal, garniturile cu ţărani, bancheri, doctori, politicieni, cu toată fauna. Aşadar, se poate face un copil şi cu asemenea chestii la bază, deci ar fi interesant de cunoscut ce poveste stă la temelia existenţei noastre, poate una asemănătoare, cine poate şti… Înlemnisem pe dinăuntru, chiar dacă muream de rîs, fiindcă Anca inventa cuvinte, juca roluri, construia dialoguri burleşti,îşi arăta capacitatea de a ridiculiza în mod absolut tot ce percepe, numai să i se pară că merită, numai să vrea. Şi cred că în acele momente mi se citea în ochii plini de lacrimi de rîs o panică uriaşă că voi fi făcut sau voi face vreodată ceva care să fie relatat la fel, cu un dispreţ îngăduitor dar mortal.
Anca a povestit întreaga după-amiază, legînd istorie după istorie, cu crescendo al ridiculizării, înviind în faţa mea personaj după personaj, ca într-o ameţitoare ascensiune spre culmile zugrăvirii stupizeniei umane. Şi, gîndindu-mă la acea după-amiază, spun ca am găsit poate singura definiţie completă şi fără fisură a iubirii masculine, aceea de a-ţi asculta iubita povestind, ore şi ore, frisonînd de încîntare, de admiraţie, de dorinţa de a nu trece niciodată clipa aceea. Vă pot spune că nu aş fi schimbat după-amiaza cu poveşti pe nici o noapte de dragoste din întreaga mea viaţă, ba şi mai mult, că niciodată nu m-am simţit mai bărbat în prezenţa unei femei, fiindcă dacă eu ascultam stăpînit de o o stare erotică necunoscută pînă atunci, ea istorisea într-un fel anume, de parcă aş fi fost singurul bărbat de pe pămînt.
Lasă un răspuns