Minerii din Valea Jiului au stat în subteran, în semn de protest, o săptămână, până când a binevoit Raluca Turcan să promită că le dă salariile. Totuși, moravurile s-au mai îndulcit, desigur, nu se mai trage în oameni.

Iată ce scria Panait Istrati despre Lupeni – 1929.

“La Lupeni, n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vînătoare de oameni. Autorităţile au băut până la ziuă şi au dat de băut şi la soldaţi. Un prefect beat a tras cel dintâi după sunarea goarnei. S-au împresurat minerii şi au fost măcelăriţi, fără să li se dea putinţa de-a fugi, apoi, când au reuşit să fugă, s-a luat grănicerimea după ei, beată de vin şi de sânge. Singurul loc pe unde căutau să scape cei mai mulţi, un faimos canal de lângă uzină, era păzit de criminalul plutonier Maican, care, însoţit de puşti, pândea pe cei ce se aruncau în canal, îi pălea cu o osie şi dădea ordin să se ucidă lumea. Acolo au fost striviţi cu patul armei şi sfâşiaţi cu baioneta cei mai mulţi mineri. La acest canal, a doua zi după măcel, veneau câinii să lingă sânge, creier şi maţe. Am văzut haine de-ale morţilor într-un hal absolut convingător. Fiecare îţi povesteşte cum a fost fugărit al său, soţ, tată ori frate, unde a fost ajuns, ucis ori schilodit. Toţi îţi vorbesc la fel. La spital, nouă mineri, groaznic de mutilaţi, mai agonizează şi acum, după cinci săptâmâni. Din nouă, şapte sunt împuşcaţi pe la spate. Proporţia e aceeaşi şi pentru morţi: trei sferturi dintre ei au fost loviţi pe la spate. Cel care cădea, avea apoi capul strivit cu arma, pieptul străpuns, pântecul sfâşiat. Aşa se explică faptul că autorităţile n-au îngăduit familiilor să-şi ia mortul, să-l spele, să-l îmbrace şi să-l conducă la groapă, pe patru umere de mineri, după cum li se propusese. Chiar de a doua zi, cadavrele au fost învelite într-o otreapă de cămaşă, îngrămădite în carele de gunoi ale oraşului şi îngropate.”

Am coborât de zeci de ori, pe timpul vechiului regim, în mina de la Berbești. Ce mândru suna pe atunci cuvântul ”miner”.

Gheorghe Smeoreanu

Luni, 22 februarie, 2021