Ar fi o uriaşă dezamăgire pentru mine să aflu, la un moment dat, că oameni în care am crezut,pe care i-am descris în articolele mele ani de-a rândul, mulţi ani, drept modele în politică şi administraţie au fost, de fapt, nişte indivizi care s-au gândit în primul rând la ei şi la familiile lor. Aş deveni iremediabil sceptic dacă mi s-ar releva că în vreme ce eu compuneam despre aceşti oameni articole pe care le doream profunde, capabile să surprindă esenţa unor eroi – nu a unor sfinţi, fiindcă nu mi i-am imaginat astfel – ei învârteau miliardele în firmele nevestelor, ale fraţilor şi nepoţilor.

Iată de ce am emoţii când citesc un nou articol despre – ca să dau doar două exemple – domnii Nicolescu sau Fătuloiu. Le citesc rugându-mă să nu conţină nicio dezvăluire credibilă despre afaceri de familie, despre firme prietene prin care s-au sifonat miliarde. Mă întâlneam adesea cu aceşti domni după nopţi de nesomn şi scris, în momente de tensiune în care nu ştiam dacă articolele mele au spus sau nu adevărul adevărat şi, uneori, mă simţeam vinovat că nu găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a vorbi despre munca lor şi despre felul lor de a fi. Sper să nu aflu că tocmai închiseseră o convorbire telefonică prin care mai băgaseră în contul nevestei sau nepotului o sumă mai mare decât vânzarea a o sută de mii de exemplare din revista mea.

Tare îmi este însă teamă că am fost scribul umil al unor faraoni greu de săturat.