Ciudată descoperire şi poate de nemărturisit: am descoperit, timid,încet, aşa cum dai la o parte hîrtia lucioasă în care e învelit un cadou,că am făcut pace cu mine însumi. Aşa se explică probabil că vara care a trecut mi s-a părut cea mai frumoasă, iar de toamna asta nu mă mai satur, nu îi găsesc nici cel mai mic defect, mă bucur de toate amănuntele ei, ca să zic aşa, îmi surprind prietenii spunîndu-le că îmi place ceaţa sau ploaia rece sau faptul că nu se întîmplă nimic în afara faptului că e toamnă. Cred că trebuie să intru în detalii, cît de cît, spunînd că ultima toamnă frumoasă am trăit-o în `89, eram euforic, simţeam că se coace ceva în lume, că va veni un fel de potop de schimbări, iar cineva îmi spunea să îmi fac arcă.Mi-am făcut dar nu am luat în ea decît uitarea, nici măcar pe mine însumi nu m-am urcat în propria mea arcă, nu ştiu dacă sînt explicit, dar aşa a fost. Apoi, toamna lui `90 nu am trăit-o fiindcă munceam ca nebunul la primul cotidian privat din ţara asta,”Curierul de Vâlcea, pe cea din `91 nu am simţit-o fiindcă autorităţile ne interziseseră ziarul, pe cea din `92 nu am pipăit-o fiindcă am divorţat, pe cea din `93 nu am gustat-o pentru că eram cumplit de sărac, pe cea din `94 nu am avut cum să o trăiesc deoarece construiam „Curierul zilei”, apoi, următoarele zece toamne mă tot întrebam dacă e bine ceea ce fac şi unde duce presa asta, în toamna a 11-a m-am apucat de „Societatea argeşeană”, în următoarea eram singur şi nu aveam nici un chef de fructele pămîntului, în cea care a venit apoi am făcut „Viitorul”, după care probabil că uitasem că mai există în viaţă acest anotimp şi anotimpurile în general, sau cine ştie de ce nu m-am mai bucurat de toamnă, pentru a o regăsi acum, cu plăcute bătăi de inimă din cauza emoţiei, cu o energie care vine din mine şi exclusiv din mine, nedatorînd nimic nimănui.

De ce Dumnezeu mă voi fi apucat să fac asemenea mărturisiri, mai bine să fi spus doar că de data asta îmi place proiectul pe care l-am început, mă refer la „Criterii politice”, mai sînt multe de făcut dar revista asta are potenţial şi mă voi ocupa să i-l dezvolt fiindcă i-am dat proporţiile care îmi convin, potrivite cu experienţa şi poate cu un fel de demnitate profesională, dacă termenul nu o fi prea pretenţios, bine că nu am folosit expresia „rafinament septentrional”, dar mai bine nu, că se înţelege cine ştie ce.

Voi reveni mai des la blog, am lansat la apă „Criteriile politice”, am depăşit emoţia începutului (re)citirii romanului interbelic (am spus aici că mă apuc de asta şi acum recunosc că am avut trăirile marinarului care lasă malul pentru o călătorie din care nu se ştie cum şi cînd se va întoarce)şi, cum spuneam, m-am iertat pe mine, pentru prima oară şi pentru totdeauna, ceea ce mi-a deschis porţi dincolo de care nu am privit niciodată.