În ultimii trei ani, prin articole şi apariţii la televiziunea regională VTV, am susţinut PDL-ul şi pe Traian Băsescu. Vă închipuiţi cum se petrec lucrurile, ajungi să adopţi o anumită atitudine, apoi simţi nevoia să fii consecvent, atitudinea devine mai tranşantă, apoi foarte partizană, iar în final poate fi chiar radicală. În vremea asta, îţi faci prieteni în tabăra pe care o susţii, ei te susţin pe tine prin contracte, prin lobby pentru publicitate, eşti din ce în ce mai mult cu ei şi din ce în ce mai puţin îi înţelegi pe ceilalţi, care, la rândul lor, încep să nu te mai înţeleagă şi sfârşesc prin a te exclude din anturajul lor, din jocul lor politico-mediatic.

Şi ajungi la un moment dat, ori poate ar trebui să spun “am ajuns la un moment dat”, în situaţia în care Băsescu şi Boc mi se păreau ok, iar adversarii lor nefrecventabili, PDL mi se părea un partid mai aerisit, iar USL o construcţie politică irespirabilă. Partizanatul meu devenea din ce în ce mai acut şi nu mai ştiam de unde plecasem, poate de la un dram de simpatie, de la sentimentul plăcut al afilierii la un grup, poate de la anumite avantaje pe care ţi le poate oferi statutul de ziarist care ţine cu învingătorii.

Aşa am ajuns în zilele când USL a preluat puterea, iar revolta pe care am simţit-o atunci m-a speriat şi pe mine, cel care o trăia, atât de mult m-a speriat încât mi-am zis că e momentul să-mi verific obiectivitatea, echilibrul profesional, capacitatea de a fi în continuare un ziarist în stare să ofere opinii coerente. Fiindcă de păstrarea în zona unui minim echilibru editorial depinde rămânerea în viaţă a publicaţiei pe care o conduc şi care îmi aparţine, de asta depinde contractul meu cu postul de televiziune amintit, precum şi tot ceea ce lucrează micul colectiv pe care îl coordonez. Iar de toate acestea depinde traiul meu de zi cu zi, traiul lor, viitorul nostru.

Într-o seară, am aflat însă despre plagiatul lui Ponta şi am rămas perplex. Mi s-a părut întotdeauna că un om capabil să facă învârteli pentru a obţine grade şi titluri universitare este pur şi simplu un jeg, iertaţi-mi duritatea cuvântului, iar un jeg de om e capabil de orice. Povestea cu masteratul din Catania mi-a întărit această convingere, iar pe culmile revoltei am ajuns văzându-l pe Ponta cum se apără, cum face pe niznaiul, cu îi ia de proşti pe toţi intelectualii acestei ţări.

Cinismul golănesc al afacerii cu Consiliul European confirma plagiatul şi impostura, iar plagiatul şi impostura confirmau cinismul golănesc.

Ce a urmat nu a mai fost o surpriză, nici ordonanţele de urgenţă care umileau Constituţia, nici jocul de glezne, totul devenea lizibil, înţelegeam chiar şi absurdul interogaţiei de la Floreasca, aceea cu “eşti fericit acum, Traian Băsescu ?”. Totul forma un “gestalt”, se închidea cercul, se instala coerenţa în Absurdistan.

Apoi, am avut revelaţia compatibilităţii dincolo de înţelegerile politice dintre Victor şi Crin, amândoi fiind nişte şmecheri pentru care facultatea, munca intelectuală în genere sunt făcute pentru proşti, ei având cu totul alte probleme, cum ar fi să ajungă într-o zi să conducă partide, iar într-o altă zi să conducă o ţară.

Acum, lucrurile sunt din nou la locul lor, nu mă mai suspectez de partizanat, de subiectivism, de egoismul la care poate ajunge un jurnalist datorită nenorocitelor de jocuri de interese. Plagiatul, impostura universitară, impostura în genere nu sunt noţiuni atât de relative pe cât vor unii să le facă percepute. Hoţul e hoţ şi impostorul impostor, oricând, oriunde.

În lumea interesantă dar instabilă moral a ziaristului de provincie certitudinea plagiatului şi imposturii, a arivismului şi golăniei sunt mană cerească şi mă socotesc, profesional, un norocos.

Aşa stând lucrurile, simt că ar mai fi ceva de adăugat, ceva clar, simplu, enervant pentru unii, programatic pentru alţii. Ce anume ? A da, ştiu:

Viva Băsescu !