În vreme ce unii fac crize de îndoială, abia îmi stăpânesc convingerea copleşitoare.

Lupt cu mine pentru a păstra o infimă urmă de necredinţă, cât o linie subţire ce taie gâtul gros al trufiei.

Și mă rog Ție certitudinea să se ştirbească, pentru a mă bucura deplin de ea abia în clipa întâlnirii noastre.

Nu poate exista credinţă dacă nu există dubiul, eu simt că pierd dubiul şi mă tem de siguranţa imposibil de îndurat a existenţei Tale.

Carnea să rămână carne şi sângele sânge, ia de la mine păcatul convingerii depline şi lasă-mi stropul de putere a negării, un fir de praf de tăgăduire, o fărâmă din curajul de a spune că Tu nu exişti.

Fiindcă tot ce e copleşitor, deplin şi neştirbit trebuie că de la diavol purcede. Şi de aceea, strigând, a spus, în lacrimi, tatăl copilului: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.

”Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit vreodată”.

Gheorghe Smeoreanu