Gândindu-mă cu reproş, vinovăţie şi dispreţ la întrebarea de ce scriu literatură, m-am bucurat să găsesc vreo trei motive serioase.

Mai întâi, fiindcă îmi e greaţă de luciditate şi nu cred că omul se mântuieşte prin logică.

Apoi, fiindcă sunt convins că şi eu sunt făcut după chip şi asemănare, iar dacă Dumnezeu mi-a creat sufletul şi spiritul, pot şi eu să creez ceva asemănător, chiar dacă într-un mod infinit mai palid. Când scriu, sunt demiurg, nu-i aşa ?

Simt, iar acesta este un motiv excepţional, că am fost menit să duc mai departe creaţia, după puterile mele, inventând o altă lume. La rândul ei,această lume naşte o alta, prin cititori,iar spirala poate fi infinită.

Mai e o chestiune, ce e drept cam obscură, care mă preocupă. Oare, Dumnezeu trăieşte misterul ? Probabil da, fiind prototipul nostru. Fiind însă El omniscient, apare o contradicţie, fiindcă ar putea dezlega orice taină. Probabil însă că nu e nimic de dezlegat într-un apus de soare sau în ochii unui copil, taina are ontologie, nu e un fel de adevăr încă nedescifrat. Are asta legătură cu faptul că îmi ofer luxul de a scrie literatură ? Eu simt că da.

În sfârşit, scriu din egoism, pentru a mă face înţeles,ori cel puţin pentru a putea zice: eu v-am spus ce am avut de spus.