În cei 20 de ani de presă privată, anul pe care îl voi împlini în curând la VTV au fost printre cei mai grei. Nu am mai citit, nu am mai scris, nu am mai călătorit, întreaga viaţă s-a învârtit în jurul emisiunii „Criterii politice”. Când mă trezesc, pe la 11, deschid televizorul pentru a vedea dacă nu a apărut ceva nou, apoi stabilesc lista invitaţilor. Urmează minim şapte convorbiri cu Ioana având drept subiect reacţiile celor invitaţi, eventualele schimbări de nume şi ore. În acest timp, citesc pe net presa centrală şi îmi arunc o privire şi pe cea locală. De la 18 la 22, sunt în direct.

Două sunt motivele pentru care acest an a fost atât de greu. Mai întâi, faptul că ne aflăm la Vâlcea, unde viermuiala zvonurilor şi bârfelor e la ea acasă. Din acest punct de vedere, Argeşul e cu mult mai aerisit, actorii politici şi ziariştii văzându-şi ceva mai mult de treaba lor. La Vâlcea, în schimb, presa îi manipulează înfiorător pe politicieni şi pe unii manageri care se amestecă în bizantinismul ăsta de doi bani, ba chiar jurnaliştii se manevrează între ei, fiindcă majoritatea redacţiilor, cafenelelor, instituţiilor sunt aşezate într-un perimetru strâmt. Dacă te urci pe Terasă şi îţi faci ochii roată, aproape că vezi toată această lume. Trebuie să fie însă şi o chestiune de psihologie locală, fiindcă prea se consideră toţi buricul pământului.

La Vâlcea, tonul presei şi al conferinţelor de presă e mai vulgar, mai rudimentar, conţine insinuări vomitive şi abordări de tractir.

La 22, ies din televizor. De cele mai multe ori, invitaţii nu au idei, se poticnesc, trebuie ajutaţi, apoi mai e şi aerul fals al discursului, de parcă aici s-ar face şi desface politica ţării. Peste toate acestea, pluteşte şi obligaţia de a-i lăsa valizi după emisiune pe toţi cei prezenţi ori pomeniţi, fiindcă grupul vorbitorilor publici e mic şi sărăcăcios, dacă te apuci să cotonogeşti pe prea mulţi, rămâi să vorbeşti singur. Ar fi multe de spus despre mizele mici, ideile pitice şi ifosele specific locale. După emisiune, nu vreau să mă văd cu nimeni şi rareori ies la restaurant cu cineva, pentru că în privat conversaţia nu e, de obicei, cu mult mai interesantă decât în public. Adorm foarte târziu, după ce văd în reluare câteva emisiuni.

Cunosc atmosfera, am trait-o la începutul anilor 90, aşa încât nu pot spune că nu ştiu în ce m-am băgat.

Există şi câteva lucruri bune, cum ar fi că muntele e aproape, iar oraşul e cochet şi are câţiva locuitori cu lecturi serioase la bord. Prea puţini dintre ei acceptă însă să apară la televizor. Chiar şi printre oamenii politici şi de afaceri există vreo câţiva de calitate, din păcate sunt copleşiţi de mediocri. În fond, ce descriu eu aici ? Păi, nimic altceva decât atmosfera unui oraş mic cu pretenţii mari. În mod cert voi scrie cândva o carte despre această comunitate, ceva în genul Istoriei Ieroglifice, va fi o nebunie, un bestiariu…

De ce nu plec ? Fiindcă îmi place să fac emisiunea, nu atât ziaristul cât psihologul din mine exultă aproape seară de seară.