De la o vreme, citesc dar nu mai aflu nimic.

 

Nu spun asta în sensul că le-aș ști pe toate și mai mult decât atât, ca Pico della Mirandola, ci pentru că am ajuns să mi se pară totul ca fiind apriori nu doar față de experiență, ci chiar față de lectură.

 

Totuși, citesc deoarece simpla viețuire într-un text de calitate îmi face viața mai frumoasă, ca și cum aș respira un aer pur, aș mângâia o coapsă bine arcuită, aș gusta bucatele unui maestru.

 

Spunea Rui Zink, autorul Cititorului din peșteră, că adevarata libertate, chiar cea adevarata, este lectura.

 

Mai mult decât atât, citind, am iluzia nemuririi întrucât mă îmbăt cu ideea că această grădină a sensurilor este nemuritoare.

 

Plimbându-te printr-un spațiu nemuritor, cum să mori definitiv, așa ceva nu se poate.

 

Am ajuns chiar la ideea că literele, fără să se închege în cuvinte, mă fac mai bun, mă îndumnezeiesc, iar când închegarea are loc, atunci totul devine un festin, pentru ca, după aceea, așezarea cuvintelor în fraze să semene cu raiul.

 

Citesc așadar într-un mod fericit și inutil.

 

Această inutilitate mi se pare însă prețioasă, ca o bijuterie alcătuită dintr-un metal doar de mine cunoscut și apreciat.

 

Aurul meu, nelistat la nicio bursă, de nevândut, totuși strălucitor.

 

Strălucitor pentru privirile mele.

 

Citesc inutil și feroce, mă îmbăt cu această futilitate, simt că pentru a-mi lua cineva cartea ar trebui să-mi taie mâna.

 

În același timp sunt însă conștient că nu mai pot afla nimic, că cititul este doar o respirație,iar respirația nu are nicio legătură cu adevărul și cunoașterea.

 

Sunt un cititor fără cap, citesc cu carnea și sângele.

 

Sau nici măcar cu carnea și sângele.

 

Cu ce anume citesc, nici eu nu știu.

 

Poate că nici nu citesc eu, ci doar îngerul meu.

 

 

 

Gheorghe Smeoreanu