Când îţi câştigi pâinea cea de toate zilele din scris, poţi să te consideri unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe planetă.

Ziariştii ar trebui să fie fericiţii omenirii.

Unii chiar aşa sunt. Se văd liberi, bucuroşi că pot să-şi exprime opiniile, iar exprimarea le pune pâine pe masă.

Desigur, există şi partea întunecată a presei, partea dubiilor, a îndoielilor, a scandalurilor, dar aşa e viaţa, orice lucru bun are umbra lui rea.

Când văd un coleg de breaslă capabil să scrie cu tuşe puternice, direct, apăsat, asumându-şi atitudinile, ştiu că este un fericit.

De ce este totuşi presa plină de nefericiţi ?

Iată ce spune Caragiale:

„Aşa numită a patra putere în stat, este condusă şi reprezentată de nişte juni cărora le lipseşte şi cunoştinţă de cauza şi experienţa unei vârste mai coapte şi cultura – neapărat necesare pentru a şti uza cu dignitate de libertatea nemărginită a tiparului înscrisă în legile noastre…nişte tineri, în mare parte roade seci al şcoalei, lipsiţi de talent, de originalitate şi chiar de bunul simţ comun, incapabili de cultură şi de o muncă mai cum se cade, îmbrăţişează condeiul că o ultima scăpare pentru o viaţă dedată trîndăviei.”

Nefericiţii presei aşa sunt. Roade seci ale şcolii, impostori lipsiţi de talent şi de bun simţ, incapabili de cultură şi de o muncă mai cumsecade.

De pe ziarele lor cade tencuiala.

Gheorghe Smeoreanu