Am citit-o acum două săptămâni, nu cred nimic din ce susține, dar am ajuns să mă gândesc la ea până adorm, seara de seară. Aseară, după noapte bună, i-am zis nevestei că nu are, domne, dreptate omul ăla, cum să fie așa, mă înspăimânt. Am început o discuție, în loc de orice altceva. Brrr.

Cartea este scrisă de Daniel M. Wegner (un domn de la Harvard) și se cheamă  „Iluzia voinței conștiente” (Humanitas, 2012).

Am mai scris despre ea, puteți căuta în arhivă la titlul Nu e o glumă. Voi NU VREȚI să citiți acest articol”. 

Acest Wegner susține că voința este doar o umbră care însoțește actele volitive, că tot ceea ce ni se pare că facem în conformitate cu dorințele noastre este predeterminat. De cine ? De multitudinea de factori, infinită categorie, care ne sunt dați genetic și experiențial.

Libertatea este o iluzie, crede Wegner, în fond este vorba despre un determinism perfect. În principiu, dacă am putea cunoaște totul despre un om, am ști ce va face în clipa următoare. El va crede că VREA să facă ceva, noi am ști că e DETERMINAT să facă ceva.

Domne, simt că nu e așa dar nu pot să o demonstrez decât apelând la dogma creștină a liberului arbitru. Or, dacă apelezi la dogmă, aia nu mai e demonstrație.

În studenția mea de la psihologie mai băteam câmpii cu colegii pe teme din astea, cu profesorii nu îndrăzneam să comentam asemenea chestii.

Mă obsedează cartea asta.

Aveți voi vreo idee despre cum trebuie “citită”?

Oricum, confiscați cartea asta, oriunde v-ați afla. Să nu mai dau de ea.

Exemplarul meu l-am dat cu împrumut.