În raport cu ceea ce ține de cultură, nu am reușit să mă maturizez, mă simt de când mă știu un adolescent care refuză să crească.

De exemplu, prima reacție când deschid o carte fundamentală sau încep să ascult o piesă muzicală importantă, ori mă trezesc în fața unui tablou celebru este aceea de a fugi, ca un imberb din calea unei femei frumoase.

Mă tot gândesc de ce am rămas la acest stadiu, de ce nu pot și eu, ca atâția oameni culți, să domin cu privirea, cu sufletul, cu mintea un tablou, o simfonie sau un mare roman. De ce nu pot și eu să vorbesc despre toate acestea rar și cumpănit, ca un înțelept, de ce mă pierd, de ce mă fâstâcesc.

Față de marile acte ale culturii am tendința să mă furișez, să le surprind fulgurant, ca un copilandru care urmărește o fată ce apare la fereastra de vizavi și cu toate că și-ar dori să fie și el în dormitorul acela, ar înnebuni dacă acest lucru s-ar întâmpla cu adevărat.

Nu, nu am fost și nu voi fi niciodată un bărbat adevărat în raport cu marea cultură. Spuneți-i acestui fapt imaturitate sau regresie sau ce cuvânt de ocară doriți, fiindcă îl merit.

Când m-am dus la piramide, m-am ascuns după zidul unui hotel și am scos capul precaut, privindu-le cu coada ochiului, mai întâi. De Zidul Chinezesc m-am apropiat cu palmele pe ochi, răsfirându-le ușor, iar  pe marginile Marelui Canion, acolo unde spiritul naturii sublimează în cultură,  am ajuns pe ocolite și cu pași mărunți.

Mă raportez cu invidie la acei macho care domină faptul cultural din priviri și se apropie cu sexul estetic în erecție de Shakespeare, de Dostoievski, de Goethe, de Beethoven, de Brahms, de Rambrandt, de Goya.

Și mai mult aș fi vrut să fiu în locul celor pentru care marea cultură este un bordel, mai scump, evident, de elită, desigur, unde poți comanda ceea ce îți dorește inima, o capodoperă blondă sau brunetă, o floare de spirit cu picioare lungi și sânii mari. Mă refer la criticii profesioniști.

Cred că marea cultură oferă atâta lumină încât ochii mei nu o pot privi drept și atâta fericire încât nu o pot accepta pe de-a-ntregul, de teamă că se sfârșește până la urmă și nu voi supraviețui acestui sfârșit. 

În fața cărților mă bâlbâi, în fața muzicii urechile mele tremură ca frunzele, în fața picturii și sculpturii ochii mei privesc pieziș, în fața a tot ceea ce ține de spirit mă ascund în gaura de șarpe a sufletului meu.

Când citesc, devin invizibil, iar când scriu, atunci sunt mort de mult.