Spunea Cehov că „omul bun se rușinează chiar și în fața unui câine”, ceea ce nu mi s-a întâmplat pe deplin, cu toate că am avut uneori impresia că nu e imposibil. Asta nu înseamnă că aș fi eu omul cel bun, măcar fiindcă zilnic îi judec pe alții în presă, ori judecarea aproapelui și bunătatea absolută sunt o contradicție în termeni.

În fața unui câine nu m-am rușinat, dar de mic copil mi se întâmplă să mă rușinez în fața povestirilor lui Cehov. Emană atâta căldură sufletească, atâta îngăduință și milă, încât e imposibil să nu te întrebi dacă tu ai putut simți vreodată astfel de stări și să-ți răspunzi că aidoma, nu prea.

Am isprăvit azi „Povestirile ortodoxe”, în traducerea lui Savatie Baştovoi, călugărul acela tânăr şi cam fundamentalist care a fost odinioară poet postmodern. Mare bucurie mi-a produs Baştovoi, fiindcă eu aceste povestiri nu le întâlnisem niciodată.

Citim speriaţi de tainele în care ne scăldăm, iar acum, fiind campanie electorală şi înstrăinându-mă cuplit, am citit Cehov de leac.

Și iar m-am rușinat.