Sunt primele cuvinte pe care le scriu în 2015 și exact așa trebuiau să sune.

Să vedem acum și de ce spun asta.

De pildă, nu-mi amintesc vreun alt an în care să fi citit atât de puțin și nesemnificativ. Nu rețin, dintr-un an întreg, decât cartea lui Nial Ferguson „Vestul și restul” și, într-adevăr, o excelentă carte despre importanța lui Lucrețiu în cultura europeană:  „CLINAMEN. Cum a început Renașterea”, de Stephen Greenblatt. Să nu fiu ipocrit, totuși, am citit și o carte mare, dostoievskiană, chinuitoare: “Visul celtului” de Llosa, dar pe ea aproape că aș vrea să o uit, fiindcă este o Evanghelie a Răului, iar mai multe nu vreau să spun.

Apoi, în acest nefericit 2014 nu am ascultat muzică. Mi se pare neverosimil și am recitit propoziția anterioară de câteva ori suspectând-o de minciună. Nu e nicio minciună, chiar așa au stau lucrurile, în afară de eternul meu Concert în Re Major de Brahms, pe care îl pun atunci când îmi doresc să sparg ceva (acum câteva decenii îl ascultam în cu totul altă stare de spirit) muzica nu a făcut parte din viața mea în 2014.

Haideți, dacă tot am început acest text pe care, sincer, îl consider suficient de isteriform încât să-l regret de pe acum, să recunosc și faptul că nu am intrat la nicio expoziție, nu am citit nicio poezie, am văzut doar filme.

Ah, filme, filme  cât se poate de multe, excelente, mediocre sau de-a dreptul idioate. Să fi fost 200 ? Nu e exclus și cunoscătorii știu că ăsta este simptomul cel mai clar al unei evadări nesănătoase, al unei fugi de tine însuți (ce pleonastic și solemn sună și este “tine însuți”).

Să adăgăm la această confesiune-zeamă-lungă și faptul că nu am scris literatură aproape deloc. Doar două poezii, iar în ambele am vrut să țip deși cunosc faptul că Munch n-a țipat, ci a pictat. Vreau să spun că sunt slabe. Pentru varietatea acestei debordări, o transcriu aici pe prima:

 

Gelos pe Shakespeare

 

Cine nu scrie nu înseamnă că nu îți dedică

tomuri imaginare despre frica de moarte

pe care tu ai risipit-o cândva aproape în întregime,

ah, frica de moarte care pătează cearceafurile primei nopți !

 

Iar petele fricii se întind cu fiecare noapte ce trece,

ajungând să coloreze mătasea în culoarea morții,

dar ce contează, doi îndrăgostiți se înviază întotdeauna

unul pe altul, pe rând, când vor, cum doresc.

 

Totuși, îți voi scrie o carte, iar cuvintele ei ne vor umple casa,

chicotind, ascunzându-se pe sub mese și scaune,

dormind ca îngerii, crescând și părăsindu-ne,

va fi ca și cum nu ți-aș fi scris nimic sau aproape.

 

Dacă sunt gelos ? Da, sunt gelos pe Shakespeare,

dacă ai putea, m-ai părăsi pentru el,

nici nu te-ai mai uita în urmă la acest autor

care scrie că nu vrea să scrie, jenant.

Am dedicat eu cuiva aceste versuri șchioape ? În mod sigur, nu, probabil cititorul (cititoarea, ca să fiu precis în exprimare) este și va rămâne imaginară. În fond, care femeie ar mai dori  azi să i se dedice poeme, mai ales, ori fie ele și proaste ? Dar iat-o și pe a doua:

Biblioteca mea

 

Tu nu vei deschide niciodată cărțile mele

 și nu vei citi însemnările mele,

totuși, ție îți las biblioteca mea,

doar ție îți las biblioteca mea.

 

Acum, fiindcă am spus aproape totul,

aș vrea să închei și să închid,

iată cheile tuturor bibliotecilor mele,

milioanelor de biblioteci ale mele.

 

Cărțile acestea se împart în citite și necitite,

cele mai dragi îmi sunt necititele,

nici pe tine nu te-am citit până la capăt,

de aceea mi-ai fost dragă până la capăt.

 

Mai  vreau să te rog să nu le pierzi,

să nu le dăruiești, împrumuți, vinzi,

lasă-le să putrezească și vei vedea

ce schelete minunate au cărțile.

 

Nu plânge, plânsul nu e niciodată în cărți,

nu regreta, nimeni nu regretă în cărți,

dacă vrei să fii bibliotecara mea,

nu citi, nu citi, nu muri.

Evident, scrisorile acestea liricoide au același destinatar, doar că este necunoscut. Frumos ar fi ca orice poezie proastă scrisă de un bărbat, înainte de a fi ștearsă, să fie, ca să zic așa, scoasă la licitație: o dorește vreo femeie ? Iar dacă nu, Delete să scrie pe ea.

Am descris până aici cadrul, adică mediul în care mi-am trăit acest jalnic 2014. Ce putea să iasă din asta ? Evident, nimic bun. Iar acum, vine adevărata mărturisire a viciului, reala spovedanie a marii autosatisfaceri, a pedotextofiliei, a homosexoscripturii, a zoofilopublicării: am scris vreo 500 de articole de ziar, dintre care vreo 100 împotriva lui Ponta !

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la asta parcă-mi saltă imediat inima de silă și îmi vine să mă scuip în oglindă.

Colac peste pupăză, tot în acest jeg de an 2014, am publicat o carte interesantă (zic unii) intitulată fukuyamist “Sfârșitul presei și ultimul ziarist”. Din nefericire, cartea conține doar texte vechi, este ca o mărturisire explicită a instalării disfuncției erectoliterare. Cum să te mai stimezi în astfel de situație ?

Acum, ori suntem golani, ori nu mai suntem, așa încât voi mai spune că 2014 mi-a adus o creștere a egofiliei până la a zice că am dat într-un soi de diabet al vanității. Ce se cuvine, funia și săpunul ? Nțțț, fiindcă nu mă primesc printre ei London, Poe, Vonnegut, Chandler sau Wallace.

2014 este și primul an din ultimii 25 în care nu am călătorit. Mă simt ca o femeie care vede, brusc, un rid adânc. Din disperare, mi-am făcut imediat un lifting cumpărând bilete pentru Paris în ianuarie. J`aime Paris au mois de mai, pas au mois de janvier. Na, că am început să o dau pe rime ca hebefrenicii !

Textul se apropie de 1000 de cuvinte, ceea ce este mai mult decât suficient. Mai am fix 11 cu titlu cu tot.

Cât să spun că în 2014 nici nu am iubit destul.