Cartea lui Miron Tic, „Sufletul bolnav de carte”, apare la Editura Amurg Sentimental, Bucuresti si se adauga in chip nimerit si meritat unei opere care trebuie sa se arate cititorului. „Al. Stefanescu, genul de personaj senescent, care in vremea Scanteii Tineretului era un fel de informator politic” (n-am spus-o eu, ci Andrei Milca), „cel care publica mai mult decat scrie si recenzeaza mai mult decat citeste, cel ce a ajuns un fel de spaima a literaturii actuale, pentru ca, tineri ori varstnici, scriitori fug de acest al doilea Bogdan Duica, mai abitir decat din fata unei molime (pierzandu-si bruma de credibilitate), (” ) genul de non-exemplu dat de cineva cand vine vorba de critica literara sau, cum ar spune Nicolae Iliescu, bietul Al. Stefanescu, un fel de hamal de idei literare rasuflate”, il ia peste picior pe Miron Tic, spunind: „Pe Miron Tic nu ni-l putem inchipui decat lacrimand in timpul lecturii, de prea multa duiosie”. Ce ar fi nelalocul lui, ma intreb? Spune mai departe: „Ne vine si noua sa plangem citindu-i cartea, dar din cu totul alt motiv. Toate cartile comentate de Miron Tic par impresionante, rascolind sufletul criticului literar asa cum rascoleste o romanta sufletul cuiva dupa un chef. Miron Tic poate fi considerat inventatorul unui nou gen de critica: critica duioasa. El se induioseaza, din principiu, ori de cate ori se pronunta asupra textelor unui autor, fie el barbat sau femeie”.De fapt Miron Tic este un scriitor remarcabil care, sint sigura, va putea fi pretuit dupa o masura mai dreapta in timp. Cele doua compartimente in care se organizeaza cartea, „Despre confrati si cartile lor” si memorialistica „Amintiri despre fratele meu”, sint adevarate eseuri, documente de epoca (nu fictiuni intelectuale), dar si fapt literar indiscutabil, nu unul incidental de context, ci unul de atitudine, care ar putea aduce o viziune asupra unui segment al literaturii, fie el tratat episodic si cu aparenta de constatare simpla sau concluzie de moment. Miron Tic este un comentator de literatura care practica metoda insemnarilor, a comentariilor intelectuale, prin natura lor conceptualizante ori autoreflexive, „metadiscursive