Liviu Capsa abordeaza genuri literare diferite: poezie, reportaj, proza scurta si, iata, parodie. „Sinucidere cu crini” ne spune ca lui Liviu Capsa i s-a facut de amor cu domnisoara parodia, ca se simte in lumea ei, desi acet „gen” este considerat o imitatie neizbutita, inferioara, caricaturala. Autorul preia cu umor, cu entuziasm anumite teme, motive, mijloace, imita, deformeaza in mod voit elemente caracteristice ale unor personaje, ale unor spete, obtinind un efect satiric, comic, original. In general, parodia este perceputa ca deviatie, ca abatere de la norma, de la o textualitate constructiva. Parodia lui Capsa trebuie reconsiderata in afara registrului depreciativ in care a fost taxat acest „gen literar” de la Aristotel care o numeste „o reprezentare narativa degradata”, pina la Sklovski, de exemplu, pentru care parodia este „un factor subversiv al evolutiei operelor”. Liviu Capsa dovedeste ca avem de a face cu un fenomen lingvistic obisnuit, dovedeste ca necesara si posibila atribuirea parodiei un statut de normalitate intr-un spatiu la fel de potrivit cu aceasta, in spatiul interdiscursivitatii. Analizind textele din „Sinucidere cu crini”, aflam ca ele ele transgreseaza discursul literaturii, dovedindu-se perfect compatibile cu orice practica textuala. Sint cunoscute incercarile de a delimita parodia prin raportare la aluzie. Exista chiar propuneri de a renunta la termenul de parodie pentru a-l contopi cu cel de aluzie, avind in vedere ca parodia face intr-adevar parte din „nebuloasa practicilor aluzive”. O reducere greu de admis, intrucit Liviu Capsa evidentiaza faptul ca aluzia nu priveste decit semnificatul, pe cind parodia sa vizeaza semnul in integritatea lui, semnificat si semnificant, substanta acestuia din urma fiind si ea transformata („Eu stiu un botanist ce strange/Maci-ntre dinti sa pice sange/Si-un bucatar ce-admira-n supa/tenul galustei printr-o lupa/Mai stiu si-un medic ce consulta/motanii cu dureri de burta”, parodie dupa Emil Brumaru).In aluzia puternic marcata de condeiul sau recunoastem parodia. Mecanismul de care se foloseste Liviu Capsa in parodie este, asa cum se vede, transformarea (nu imitatia), in cadrul careia gasim textul-sursa, modelul si tematica depreciativa dar elevata, asa cum se intimpla in parodie, cum se intimpla in scrierile comice, una dintre ele de care imi amintesc acum fiind poemul cu titlul semnificativ „Le Virgile Travesty”, o Eneida in registru burlesc scrisa sau rescrisa de Paul Scarron. Parodia lui Liviu Capsa se manifesta in regim ludic, dar si in regim satiric propriu transformarii motivului („Eu nu imperii iti voi da in dar,/Cum poate o faceau stramosii goti,/Ci sub lumina astrului solar/Sculpta-voi maramuresene porti”, parodie dupa Petre Got). Usor de probat, Liviu Capsa ia in calcul solutii prudente, in acord cu ambiguitatea funciara a limbajului, tine seama de niste parametri supli, pentru a situa parodia in functionarea uzuala a limbii. Tentativa autorului este apreciabila, nu atit prin rezultatul la care ajunge (deplin satisfacator), cit prin mobilizarea unor instrumente lingvistice de data recenta pentru reconsiderarea unor concepte cu istorie multimilenara („iubito, se dezbraca pomul/si in Jamaica fierbe romul/acolo Mos Craciun e-n slip/si urma-i sfariaie-n nisip/iar fetele cu tus pe fata/pupici i-atarna-n barba creata”). Discursivitatea exista in masura in care autorul admite reciclarea unor „modele” discursive disponibile in cultura „ambianta”, mai curind decit creata in forme proprii.Parodiile, mai putin frecvente azi deoarece hipotextele ce pot fi parodiate nu sint prea numeroase, se supun, ca si-n cazul lui Capsa, unor constringeri ale hipotextului, ceea ce le limiteaza libertatea. Superioritatea lor se explica prin vi/lizibilitate si eficacitate receptiva, caci totul este valorificat, chiar si destinatarii cu competente stilistice si generice modeste putind sa se identifice. Ele sint discrete si se afiseaza ca produs conjunctural, evenimential, lectura lor corecta produce impact asupra cititorului. Intilnim parodii dupa Mircea Dinescu, Alexandru Musina, George Tarnea, Mircea Micu, Adrian Paunescu, Horia Girbea, Romulus Vulpescu, Miron Cordun, Mihail Galatanu, Cezar Ivanescu, George Stanca et caetera. Sint realizate prin citeva operatiuni axiologice, „transvalorizari”, ca in hiperdiscursurile in cheie burlesca, de aceea exercita un soi de atractie care inlesneste deschiderea canalului comunicational cu cititorul, invitat sa colaboreze efectiv la alcatuirea sensului hiperdiscursiv, fiecare dupa competentele sale („De puritate ne-om contamina faptura,/Facand din ea si hrana si vesmant,/Cazand, zapada ne dezinfecteaza gura,/Cand fulgul se topeste in cuvant”). Iata au si o functie argumentativa, imprumutind din lumea artei prestigiu, autoritate si cu precadere putere de convingere, invitind publicul la construirea semnificatiei.Semnatura: Maria Diana Popescu