Profesorul vâlcean Ion Predescu face în oraş figură de om nebun. E şi normal, fiindcă aşa cum arăta R. D. Laing în minunata sa carte „Eul divizat” (1974) în vremurile noastre nu este exclus ca nebunii să fie sănătoşi şi viceversa.

Problema lui Ion Predescu este că foloseşte atât în vorbire, cât şi în scris termeni preţioşi, rari şi în mare parte necunoscuţi chiar de către cei obişnuiţi cu cititul. De pildă:  palingenesie, ek-stază, pandant vocalic, conubialitate, holofază etc.

Cel mai mic fragment de text scris de Ion Predescu pare desprins din limbajul unor iniţiaţi de o mare cruzime semantică: „Hegel circumscrie idealizarea prin apelul la originea mateforică (…) O rostire esenţială, un pandant vocalic, magie a metasensului, incertitudine, pantha rei, umbra care se vede dispărând prin matamofozare”.

V-aţi prins ? Ion Predescu ambiţionează să vorbească păsăreşte, ceea ce puţini oameni reuşesc.

Păsările sunt de aur, fireşte.

Am citit cu o poftă nebună şi o trăire intelectual masochistă cartea Prof. Dr. Ion Predescu numită „Cezar Baltag, conceptul şi privirea”.

Ce pot să spun sunt următoarele.

Predescu e un poet al criticii şi teoriei literare, ba chiar ambiţionează să fie, în textul critic, mai literar decât literatura despre care scrie.

Trucul este să transformi neînţelesul în metaforă.

Reuşeşte într-un fel care îmi aduce aminte de Dan Haulică.

Dacă e adevărat că orice critic e un scriitor refulat, atunci Ion Predescu luptă cu acest mecanism freudian şi ne propune o altă ipostază: orice scriitor poate fi copilul criticului său.

Mă înţelegeţi ?

Nu !

Nu contează, bucuria este că Ion Predescu realizează o scriere atonală, care ne aminteşte nouă de Schoenberg şi Hindemith, de dragul cărora nu lăcrimăm, ci adesea suferim sec.

Cartea despre care vorbim e cea mai spectaculoasă revoltă împotriva realului din câte există prin preajma noastră. Don Quijote Predescu ridică sabia conceptului pentru a decapita toate morile de vânturare a vorbelor.

În felul său, profesorul Predescu e un sfânt care luptă permanent cu demonii care vor să ne iluzioneze că lumea e facil inteligibilă.

Nu e, iar pătimirile lui Predescu ne încurajează să acceptăm asta.

Orice carte semnată Ion Predescu e o rugă pentru izbăvirea spritului nostru prea credul.