Gabriel Liiceanu a publicat acum, la Humanitas, o carte de 160 de pagini intitulata „Despre ura”. Este vorba de un eseu care se citeste usor si de care te apuci cu dorinta de a vedea cum rezolva un filosof contemporan chestiunea indeplinirii cerintei biblice a iubirii fata de aproapele nostru in conditiile in care capitalismul ne pune de multe ori in situatia de a-l considera pe acesta nu doar un concurent, ci si un dusman pe care nu poti sa nu il urasti. Trebuie spus de la inceput ca Gabriel Liiceanu nici macar nu incearca sa aprofundeze aceasta problema, pe care o enunta si o lasa imediat deoparte. Va trebui sa cautam alte carti de filosofie daca vrem sa vedem cum ar putea un teoretician sa demonstreze necesitatea ne a ne iubi semenii mai mult decit pe noi insine. Liiceanu abordeaza problema urii fiindca este una de actualitate. Dupa cum bine spune, „ura exista, dupa cum exista si crima, iar prezenta lor in viata noastra, mai ales cind capata conotatie istorica, trebuie luata in considerare”. Autorul ia ura „in considerare” si inventeaza o taxonomie, impartind-o in „ura de pornire” si „ura de reactie”. „Un om ajunge sa il urasca pe altul: pentru calitati pe care el nu le are sau pentru un grad sporit al calitatilor pe care le au amindoi: inteligenta, frumusete, avutie, talent, reusita, noroc etc. Urindu-l, el ii vrea raul. Acest rau nu raspunde in nici un fel la vreaun gest pe care cel urit l-a facut fata de cel care-l uraste. In acest caz, ura izvoraste, pura si univoca, dinspre cel ce uraste in chip originar”. Aceasta este, dupa exprimarea lui Liiceanu, „ura de pornire”. Ura „de reactie” este construita altfel. „Un om ajunge sa il urasca pe altul pentru raul pe care i l-a facut. El considera ca raul pe care i-l doreste sau pe care i-l provoaca este justificat ca replica la raul suportat (…) Pentru a uri, el trebuie ca mai intii sa fi fost urit si sa fi suferit de pe urma acestei uri originare. Ura sa raspunde la ceva anume, iar cel urit acum e constient de raul provocat si apt, la limita, sa-si asume vina acestui rau.” / Cind se ocupa de ura „de pornire”, autorul e interesant, mai ales ca trece cu dezinvoltura prin autori precum Heidegger, Dostoievski sau Nietzsche, cel care a spus: ” Nu poti uri, cita vreme nu dai doi bani pe cineva. Ca sa-l urasti, trebuie sa-l consideri egal cu tine sau mai presus ca tine”. Asa este. Si la fel putem spune, laolalta cu Liiceanu, in legatura cu observatia lui Goethe: „In fata calitatilor deosebite ale altuia nu exista alt mijloc de salvare decit iubirea”, fiindca doar iubirea te salveaza din infernul urii. Iata ca autorul lui „Faust” are o rezolvare la chestiunea iubirii fata de aproapele. Una pe care eseistul de la Humanitas si-o insuseste. / Partea cea mai originala a cartii pune problema ca ura (de rasa, de clasa) s-a institutionalizat spre sfirsitul secolului al XIX-lea si mai ales la inceputul secolului XX, acest proces realizindu-se prin ideologii. Omul nu a mai urit de unul singur, ci in grup, nu i-a mai fost deloc rusine sa urasca, fiindca a facut-o in baza unui program ideologic. Daca Liiceanu ar fi descoperit el organizarea ideologica a urii, ar fi intrat in istoria problemei, numai ca, asa cum singur recunoaste, descoperirea ii apartine lui Julien Benda, autorul cartii aparute dupa primul sfert al secolului trecut si intitulata „Tradarea intelectualilor”. carte celebra, in care Liiceanu a descoperit o idee nepusa chiar bine in valoare de autor si pe care o dezvolta aici interesant. / Sa nu credem ca Gabriel Liiceanu ar putea, in anul de gratie 2007, sa scrie un eseu despre ura doar de dragul de a-l scrie. El s-a mobilizat sa puna mina pe condei si sa dezvolte subiectul dupa ce a fost injurat in Parlament si amenintat ca va fi aruncat de la balcon de catre oamenii lui Corneliu Vadim Tudor in ziua prezentarii raportului Tismaneanu despre condamnarea comunismului. Aceste este momentul „istoric” care l-a inspirat pe Liiceanu si care sustine afectiv ultima parte a cartii, in care este vorba despre ura de reactie. El considera ca poti, ai justificarea de a-i uri reactiv pe cei care au instaurat, dezvoltat, teoretizat si adulat societatea de tip comunist. Iata concluzia lui Gabriel Liiceanu: „Pentru ca ura dintre aceste doua categorii sa se stinga, era nevoie ca membrii categoriei care diseminasera ura in lume sa faca un pas inapoi. Cu alta ocazie, am numit aceasta categorie, folosing un termen tehnic, lichele, iar definitia pe care i-am dat-o dovedeste ca termenul este strict operational si nici decum unul retoric sau patetic (…) Or, iata, problema pasului inapoi inca neefectuat a ramas pina astazi marea problema a lumii romanesti si ea este cea care explica de ce societatea noastra nu se poate redresa. propunindu-si sa construiasca o lume libera cu aceiasi oameni care facusera sa functioneze totalitarismul. Romania a reusit doua lucruri: pe de o parte, s-a instalat intr-o ipocrizie istorica, pe de alta, a continuat sa traga dupa ea, ca pe o trena a neputintei si a imaturitatii sale, capitalul de ura acumulat vreme de cinci decenii. Raminerea la putere a lichelelor (in sensul tehnic amintit al cuvintului) dupa caderea comunismului a reusit sa mai despice o data, prin ura, populatia tarii”.Gabriel Liiceanu combate viguros, numai ca nici prin cap nu-i trece ca domnia sa trebuie sa se regaseasca printre cei care, dupa opinia mea, ar fi datori sa faca pasul inapoi pe care el insusi il solicita de 18 ani incoace. In rindurile urmatoare, voi incerca sa ma explic. / Liiceanu considera ca trebuie sa faca pasul inapoi cei care au facut semenilor lor un mare rau in vremea vechiului regim. Ei bine, eu sint unul caruia Liiceanu i-a facut acest mare rau. Nu ii citeam, pe vremea aceea, pe Paunescu si pe Vadim si nici nu le urmaream cariera intelectuala. Eu ii citeam si ii urmaream pe Liiceanu, Plesu, Sora etc. S-a intimplat sa citesc si sa recitesc formidabila carte a lui Liiceanu „Jurnalul de la Paltinis”, inainte de a pleca, cu o bursa a statului francez, la Paris. Puteam ramine acolo, ma putem lepada de comunism si puteam deveni dizident daca Liiceanu nu ar fi demonstrat, in „Jurnalul de la Paltinis”, ca in Romania lui Ceausescu se poate face filosofie de buna calitate, neinregimentata ideologic, cu conditia sa fii prieten cu Noica si sa cunosti greaca veche si germana. Nu problema totalitarismului ma preocupa atunci, sub influenta lui Liiceanu, ci gasirea unor meditatori care sa ma poata face sa-i citesc pe Platon si pe Kant in original, pentru a trai extazul paidetic pe care il traiau discipolii lui Noica la Paltinis. Dupa „Jurnal”, domnii Liiceanu si Plesu au plecat pe Haidelberg pentru a-i studia pe filosofii germani la ei acasa. Le-au dat drumul sa plece si sa publice corespondente in revistele literare reprezentantii unui regim totalitar care, acum, ar trebui, nu-i asa, sa faca pasul inapoi. Vadim Tudor pleca cu echipa de fotbal Steaua, Liiceanu si Plesu plecasera sa il studieze pe Heidegger si sa-si trimita epistole. „Epistolarul” a fost a doua carte care m-a convins sa ma intorc de la Paris in plin totalitarism. Fiindca nici „Jurnalul”, nici „Epistolarul” nu sint carti totalitare. / Paunescu scria despre tovarasul si Vadim despre tovarasa. Nu convingeau pe nimeni ca trebuie aparate valorile comunismului. Liiceanu scria despre filosofii greci si germani. El a putut sa ma convinga de faptul ca in comunism exista destula libertate pentru a te ocupa de acestia. Gabriel Liiceanu a realizat cea mai subtila forma de colaborationism, un colaborationism filosofic, nobil in expresia lui formala, seducator pentru tinerii intelectuali. Liiceanu si Plesu s-au intors de la Heidelberg, nu au ramas in raiul capitalist pentru a protesta de acolo, pentru a vorbi la Europa Libera. Puteau sa o faca si nu au facut-o, ceea ce pentru tinarul intelectual de provincie care eram a constituit un exemplu de o forta colosala. Pot spune ca raminerea mea in occident a atirnat de un fir de par si acest fir de par au fost cartile si destinul lui Gabriel Liiceanu. El spune ca avem dreptul sa-i urim pe cei care ne-au stricat viata in comunism cu o ura „de reactie”.Asa stau lucrurile? Daca stau asa, pot spune cu toata convingerea: te urasc, Gabriel Liiceanu pentru „Jurnalul de la Paltinis”, pentru bursa ta in Germania, pentru faptul ca te-ai intors. Te-ai intors si ai profitat de cariera ta de pina atunci si, dupa 1989, ai devenit ceea ce ai devenit. Ai colaborat cu comunistii pe un plan subtil, superior, dar cu atit mai otravitor. Pe Paunescu si pe Vadim nu ii credea nimeni, repet. Dumneata, Liiceanu, te-ai facut credibil, ai dovedit credibil ca poti fi un intelectual liber in societatea ceausista.Ai fost un idol pentru generatia mea de intelectuali de provincie, domnule Liiceanu. Te-au idolatrizat si vedeam ca poti sa scrii ce vrei, sa publici ce vrei, sa pleci in occident cind vrei si sa te intorci cind vrei. Erai un intelectual de succes, unul implinit, cu o cariera stralucitoare. O cariera stralucitoare in comunism. Exemplu dumitale de succes ne-a facut pe multi sa credem ca se poate si asa, ca nu e nevoie sa devenim opozanti si dizidenti, fiindca nici dumneata nu erai unul. Imagineaza-ti ce s-ar fi intimplat daca evadai trecind Dunarea inot, nu decolind cu acte in regula de la Otopeni spre raiul capitalist. Ce s-ar fi intimplat daca publicai „Jurnalul” la Gallimard, nu la „Albatros”, daca vorbeai la Europa Libera, nu scriai in Luceafarul? Altfel ar fi stat lucrurile si alta credibilitate ai fi avut acum, scriind despre lichele, ura si pasul inapoi. Ai fost colaborationistul de lux al comunismului, stimate domn, iar prin asta ne-ai demonstrat unora ca mine ca, totusi, comunismul e tolerabil. / Scrie Gabriel Liiceanu: „Asa stind lucrurile, cita vreme nu va fi capabila sa puna la punct o mereu visata si aminata procedura de lustratie, singura ce ar urma sa elimine de pe scena publica vechile lichele ale istoriei, Romania nu va putea iesi din cercul de ura pe care a fixat-o generatia anilor 50.” Din punctul meu de vedere, Gabriel Liieanu ar trebui sa fie pe lista primilor lustrabili pentru perversitatea si calitatea de otrava fina a colaborationsimului sau. Insa poate tocmai de aceea eu nu cred in lustratie, fiindca ar fi lustrabili prostii, grobienii pe care nu i-a luat nimeni in serios si ar scapa unii ca Gabriel Liiceanu. Si de aceea nu cred nici macar in „ura de reactie” teoretizata de directorul de la Humanitas. Cred ca trebuie sa ne ocupam de viitor si nu sa ne invirtim, nevrotic, in jurul problemelor trecutului.Il urasc, am scris in titlu, pe Gabriel Liiceanu. Am scris asta fiindca intreaga sa carte despre ura m-ar justifica sa il urasc. Fiindca mi-a facut un rau imens. Numai ca au ramin la solutia crestina cu privire la indepartarea urii din suflet. / Am mintit. Nu il urasc pe Gabriel Liiceanu. Ma marginesc sa nu il iubesc. Ceea ce nu inseamna ca nu il citesc cu interes si mare placere.Semnatura: