„Am facut presa din tot ceea ce este mai diavolesc si am facut-o fara vreun regret, ci cu satisfactie.” – spune Gheorghe Smeoreanu, ziarist si controversat baron al presei argesene, autor al discursului de mai jos. Textul este o marturie exemplara pentru ceea ce poate sa ajunga presa la un moment. El a constituit un fel de preambul la intrarea in lume a cartii de versuri „Ave Maria”, pe care o semneaza, si a avut loc la Biblioteca Judeteana Arges in data de 10 decembrie 2005. La acea data, Gheorghe Smeoreanu era directorul cotidianului Societatea argeseana, care aparea – si apare in continuare (sub alta conducere) – la Pitesti. Calitatile literare, dar mai cu seama cele morale recuperate in ultima clipa dintr-o moralitate pe dos ne-au determinat sa republicam acest discurs incendiar, consemnat de noi pe genunchi si aparut initial in cotidianul Societatea argeseana. (Virgil Diaconu)

„Eu vind drame pe care tot eu le fac comerciale”

„As incepe prin a va spune ca nu m-am simtit niciodata bine in postura de vedeta, desi am scris citeva carti si am facut citeva sute de emisiuni TV. Dar acesta este un paradox al existentei mele: eu trebuie sa accept sa traiesc din exhibitionismul care este presa, iar copiii mei sa manince piine de aici. Ziaristica este una din cele mai alienante meserii. A fi ziarist intra in contradictie cu a fi om. In „Iluzii pierdute” Balzac spune lucruri descurajante despre ziaristi. „Daca ar fi dezvaluite dedesubturile presei noi ar trebui cel putin sa rosim”. Dar Balzac o spune destul de blind. Daca ar fi dezvaluite moravurile presei omenirea s-ar arunca in ocean. / / Despre ce este vorba? Un redactor este trimis de ziarul sau la culegerea asa-zisului fapt divers. El umbla toata ziua dupa cele mai nefaste lucruri: accidente, barbati care si-au taiat nevestele, copii care si-au omorit parintii, parinti care si-au sodomizat copiii. Redactorul aude ca cineva si-a pierdut un brat sau un picior intr-un accident si este prezent acolo; afla de un barbat sau de un copil care s-a spinzurat, si el face fotografii si culege de la parinti, prieteni, de la politie sau de la spital toate informatiile posibile. Seara redactorul-sef pune in pagina toate aceste lucruri, iar la inchiderea ziarului verifica daca intre timp nu a mai avut cumva loc un accident, o mutilare, un viol, o rapire sau o crima. Daca nu are nimic din toate acestea, redactorul-sef aproape ca se roaga sa se intimple o nenorocire, pentru a o pune pe prima pagina. Daca ati fi martorii unor asemenea lucruri in redactie ati inlemni. Cum, se intreaba redactorul-sef, azi nu avem decit o crima? N-a murit decit un om? Nu avem decit un spinzurat? / / Ziaristica exercita asupra ziaristului un efect devastator. Si chiar ii pierde sufletul. Trebuie sa fii tare ca sa ramii om. De aceea, daca as putea, eu as desfiinta presa. Dar odata cu ea s-ar desfiinta si democratia, asa cum este ea la noi, cu toate cistigurile si cu toate mizeriile ei. Dupa ce toate nenorocirile au fost culese, dupa ce aceste crime si acest singe au fost aduse in redactia ziarului, ele se pun in pagina. Si nu se pun oricum, ci se pun intr-un mod spectaculos. Drama umana este pusa in pagina spectaculos si asta tocmai pentru ca ziarul trebuie vindut. Mai departe ziarul se vinde, iar banii intra in buzunare. Ce bani sunt acestia? Sunt bani murdari! Sunt bani mai murdari decit vespasianele. Eu vind drame pe care tot eu le fac comerciale. De cind fac presa am scris cel putin despre 5000 de drame: despre accidente, copii omoriti sau care s-au aruncat in hau, despre spinzurati sau oameni taiati cu toporul. Am facut presa din tot ceea ce este mai diavolesc si am facut-o fara vreun regret, ci cu satisfactie. Daca dupa moarte voi fi torturat va fi prea putin. Ma rog pentru copiii mei sa nu plateasca ei pentru mine. Mai ales pentru ca eu am facut aceste lucruri bucurindu-ma ca le fac.

Unde sa ma duc? Ce scapare am?

Acestea fiind faptele, eu ma pot lasa fireste de presa. Bun! Dar unde sa ma duc? In invatamint? Dar acolo este o alta vinzare de suflete. Din 100 de studenti abia 7 au stiut in ce secol a trait Eminescu. Multi dintre ei fac cele mai elementare greseli gramaticale, de clasa a IV-a. Eu nu pot face din ei jurnalisti. Dar facultatea face!Unde sa ma duc din invatamint?Una din scapari este alcoolul. Incerci sa uiti ca prin ca prin miinile tale au trecut 5000 de drame. Dar cit sa bei? Puteam sa fiu la ora sta beat sub Podul Viilor, iar nu la aceasta lansare de carte. Am incercat o alta scapare: excursiile in strainatate. Poate din cauza acelor drame am calatorit enorm. Cind te afli printre zgirie-norii din America sau la Paris poti sa uiti. Dar este o iluzie, pentru ca nimeni nu poate fugi de propria lui constiinta.

Refugiul in literatura

Atunci am fugit in literatura. Dar si aici este o drama. Pentru ca lumea literaturii moderne incepind cu Joyce, sa spunem, s-a indepartat foarte mult de societate. Literatura aceasta nu a avut ambitia comunicarii de masa. Sigur ca literatura este facuta de elite si este pentru elite. Dar aceasta elita de receptori s-a subtiat foarte tare in vremurile din urma. Scriitori s-au izolat si ei. Daca stai de vorba cu ei sau daca ii asculti acestia folosesc un jargon de casta. Si se trateaza cu „maestre”, au orgolii si spun ca nu li se acorda atentie. Nu generalizez insa. Eu sunt prieten de pilda cu poetul Mircea Birsila. Dar Mircea Birsila este OK cu mine. Dupa al treilea pahar de vin, Mircea Birsila deja se considera cel mai tare poet, atunci cind stateam la masa, cu cine? Cu Andrei Puslovic!La 50 de ani m-am hotarit sa devin scriitor. Mai precis, m-am hotarit sa scriu literatura. Nu mi-am propus pur si simplu, ci atunci m-am socotit copt. Si nu fac pe ipocritul spunindu-va aceste lucruri. Literatura este o posibilitate de evadare. Incerc sa scap de mine insumi, scriind. Dar scriind literatura imi produc mie insumi drama. Vedeti, este atit de dureros sa faci presa incit ai nevoie de alte dureri ca s-o uiti pe aceasta dintii. Asta se cheama masochism. Incepi sa-ti cultivi durerea si apoi scrii despre ea.

„Ave Maria” si Mircea Birsila, premiatul in Turcia

Aceasta carte – „Ave Maria” – a fost scrisa repede, in trei saptamini. Mircea Birsila stie, pentru ca lui ii citeam la telefon poeziile. La primele poezii M. B. a strimbat din nas, adica a fost retinut. Apoi, cind m-am incalzit, pentru ca am scris aceasta carte bind mai bine de 30 de sticle de vin, a spus ca am inceput sa devin periculos. Lui Mircea Birsila ii place cind ii spun ca e un mare scriitor. Odata, redactia „Societatii Argesene” i-a facut o farsa. L-a anuntat ca a cistigat un mare premiu, pe urma uneia dintre cartile sale, si ca este asteptat in Turcia sa-si ridice premiul. Mircea a cazut in plasa si s-a bucurat nespus. Altadata un redactor de-al nostru s-a dat drept consilier si l-a chemat intr-o noapte la Primarie, spunindu-i ca daca vine in 10 minute poate sa ia cheile de la apartamentul pentru care facuse cerere. Reporterii de la „Societatea argeseana” l-au fotografiat pe Birsila incercind sa deschida usile inchise la acea ora din noapte ale primariei. Genul de poezie pe care il scriu este jurnalistic, daca aceasta afirmatie nu e cumva un oximoron, poezia fiind de regula tocmai opusul limbajului jurnalistic. Poezia de aici este una a adresabilitatii directe. Este o brutalitate a limbajului direct. Si este o poezie facuta din carne si singe, pentru ca mi-am dorit sa ajunga la cit mai multi oameni. Dar aici este poate un defect jurnalistic. Despre carte inca nu s-a scris. Despre mine s-au scris insa vreo 400 de articole in care am fost injurat si facut in toate felurile”.Semnatura: