Am publicat câteva texte ale unor tineri care spuneau că refuză ideea de a-și da viața într-un război pentru apărarea României.

Textul care s-a viralizat cel mai mult spune următoarele:

“România, mie și altora ca mine, nu ne mai aparține de foarte mult timp. Pentru ce aș lupta? Pentru privilegiile clasei conducătoare?

Ce mi-a oferit mie țara asta decât posibilitatea de a plăti impozite peste impozite și sa muncesc 14 ore pe zi, fără să am posibilitatea efectivă de a-mi cumpăra măcar un jeg de apartament?

Fiul lui Hrebenciuc, ginerele lui Sârbu, ginerii lui Băsescu, mobilizarea! Nu o sa îmi las eu creierii pe front ca sa o ardeți voi pe fițe de Dorobanți!”

Făcând trimitere la aceste opinii, Moise Guran vine cu o replică din care, pentru a i se înțelege sensul pe care vreau să îl discut, trebuie să citez destul de mult:

„Dragi tineri ai ţării noastre… Aşa de cacao cum o fi ea, ţara, este meritul nostru că e aşa. În internaţionalismul cosmopolit în care noi ne simţim mai europeni decât reuşim să fim, nu uitaţi că, până una alta, suntem cu adevărat bine primiţi doar aici, în România. Că, dacă părinţii şi bunicii noştri n-au reuşit să ne lase mai mult decât atât, este poate datoria noastră să fim mai buni, mai educaţi, mai curajoşi, mai vrednici şi mai eficienţi. Nu vă luaţi după istoria falsă pe care aţi învăţat-o sau nu, la şcoală…

Nu suntem şi n-am fost o naţie de eroi, ba chiar avem unele momente destul de jenante în istoria noastră. Sutele de mii de ţărani care au murit începând de la 1877 şi până în 1945, de la Plevna şi până la Cotul Donului sau în Tatra, probabil n-au ştiut nici ei exact de ce au murit.

Dar, chiar şi aşa, este un sacrificiu pe care ei, părinţii noştri l-au făcut şi nimic nu poate fi mai schilod din punct de vedere moral şi intelectual decât să spui acum că te doare în bascheţii tăi verzi de acel sacrificiu. Nu zice nimeni să vă urlaţi patriotismul pe străzi, nu zice nimeni să vă lăcrămaţi naţionalismul pe la televizor (oricum, cei care o fac sunt nişte deraiaţi mâncători de unguri şi uitaţi-vă cum au dispărut din peisaj când s-a pus problema unui pericol real şi actual).”

Cred că nici tânărul care a scris rândurile deprimante de mai sus, nici analistul Moise Guran nu au dreptate și nu reușesc să vadă corect problema.

Strict pentru România e greu să accepți că ai putea să-ți dai viața.

România înseamnă azi și cimitirul unde dorm străbunii mei dar și vilele baronilor politici, înseamnă și mânăstirile din Moldova dar și Petrom-ul austriac, înseamnă și curtea casei mele dar și sutele de mii de hectare de teren arabil cumpărate de italieni.

Cum să decelez lucrurile, cum să îmi dau viața doar pentru ce e al meu și să refuz să-mi dau viața pentru ceea ce e al altora ?

Acest lucru e, cu adevărat, imposibil și în acest sens sunt de acord cu tânărul care spune că nu vrea să-și lase creierii pe front.

Există însă un set de valori pentru care merită să te sacrifici cu tot elanul.

Din acest buchet axiologic fac parte democrația, libertatea de opinie și de mișcare, piața liberă.

Faptul că suntem în NATO și în UE ne garantează că nu vom fi atacați de țări care împărtășesc aceste valori.

Problema care se pune este dacă merită să mori într-un război cu țări care nu le împărtășesc, iar aici răspunsul e mult mai simplu:

–Da, merită !

Cred așadar că această chestiune mult discutată în presă și pe rețelele de socializare trebuie reformulată.

În primul rând, e bine de știut că apărând România aperi totodată familia internațională din care țara noastră face parte. Apărând România, aperi America, Franța, Germania, Italia etc.

În al doilea rând, depinde împotriva cui ți se cere să aperi România laolaltă cu țările democratice.

Riscăm să ne atace Australia ? Nu.

Riscăm să ne atace Canada ? Nu.

Riscăm să ne atace Elveția, Spania, Marea Britanie ? Nici vorbă.

Problema se pune ce facem dacă ne atacă Rusia.

Doar despre Rusia este vorba în discuția care s-a pornit în aceste zile.

Să reluăm textul cumplit de sceptic de la început și să vedem cum ar trebui el citit.

“România, mie si altora ca mine, nu ne mai aparține de foarte mult timp. Pentru ce aș lupta? Pentru privilegiile clasei conducatoare?”

Ai lupta pentru privilegiul tău de a fi liber și a trăi într-o țară liberă.

“Ce mi-a oferit mie țara asta decat posibilitatea de a plati impozite peste impozite si sa muncesc 14 ore pe zi, fără să am posibilitatea efectivă de a-mi cumpăra măcar un jeg de apartament?”

Țara îți oferă posibilitatea să mergi și să te împlinești oriunde în țările cu care ea este prietenă.

“Fiul lui Hrebenciuc, ginerele lui Sarbu, ginerii lui Basescu, mobilizarea! Nu o sa imi las eu creierii pe front ca sa o ardeți voi pe fițe de Dorobanti!”

Da, vor merge și fiii lor la război, dacă va fi cazul. Însă indiferent al cui fiu ești, libertatea versus robia înseamnă același lucru.

Concluzia nu poate fi decât una singură.

Pentru libertate merită să mori. Iar libertatea noastră se cheamă, întâmplător sau nu, România.

 

                                                                               Gheorghe Smeoreanu