Ziaristii politici din Arges sint niste amarasteni, in marea lor majoritate. Nu au casa, nu au masina, pleaca rar in concedii, se imprumuta de bani de la un salariu la altul, iar uneori li se intimpla sa ramina chiar si fara tigari. Nu ma refer la directorii de ziare, la redactorii-sefi, sau la asa-zisii consilieri editoriali ori seniori-editori. Vorbesc acum despre cele citeva zeci de baieti si fete care vin la conferintele de presa si transcriu, unii de ani buni, ceea ce le iese politicienilor din dovleacul lor l nu intotdeauna foarte copt. Saracii de ei (la propriu si la figurat) soldatii acestei armate de condeieri scriu despre chestiuni importante cum ar fi alegerile locale si parlamentare, adoptarea unor legi de importanta nationala, numirea si desituirea de directori, legalitatea sau ilegalitatea unor investitii sau a unor tranzactii de zeci de milioane de euro. Fara acesti adevarati robi ai condeiului stimabilii oameni politici ar vorbi singuri si nu ar exista in constiinta opiniei publice. Ma duc si eu la conferintele de presa si imi arunc privirea cind la cei de la „prezidiu”, cind la tinerii cu carnetel si reportofon in fata carora gazdele au pus o farfurie cu covrigi si o sticla de fanta. Primii, care si-au parcat prin apropiere masinile de minim 20000 de coco, sint echipati elegant, au ceasuri de firma, emana bunastare si relaxare. Ceilalti, in pofida tineretii lor, sint in marea lor majoritate imbracati modest, au pantofii scilciati, afiseaza un aer obosit. Arghezi, referindu-se la presa din vremea sa, ii descria pe ziaristii fara functii redactionale ca fiind „lumea de robi a celor asa-zisi mici: salahorii fara scinteie posibila, ai celor douazeci, treizeci de coloane cotidiane, asupritii unei munci care ar tine prin definitie de creier si care se face mai mult cu spinarea. Talentele adevarate sint ratacite prin redactii, unde cel mai slab interes merge fara gres la sefi, iar inteligente tari, nazuintele frumos pornite, se pierd neincetat, in vecinatatea molipsitoare a cite unui catir en chef sau director, incapabil adeseori sa aprecieze un talent sau mai bine zis jignit de fiinta lui. Prostia ce domneste intr-o buna parte din presa romineasca, azi cind prea putini mai sunt sa-si aminteasca de adevarata chemare a gazetarului, cind dascalii independenti de gindire au pierit unul cite unul, si cind cei ramasi par grosului ziaristic sau nebuni sau subventionati, e o prostie neinchipuita. Si aceasta prostie comanda un cortegiu intreg de apucaturi si vicii care injosesc mestesugul de ziarist, privit ca o indeletnicire de multe ori inferioara.” Asa se exprima Arghezi acum aproape o suta de ani. In multe privinte, la fel stau lucrurile si astazi.Am vorbit despre cele doua tabere si urmeaza acum sa vedem cum se poarta batalia. Invariabil, politicienii au despre ziaristi o parere execrabila, ii trateaza de inculti, de coate goale, de inadaptati, degeaba le string ei mina cu caldura mimata barbatilor si pupa mina femeilor cu un respect la fel de fals. La rindul lor, ziaristii ii considera pe politicieni niste prosti, niste escroci si niste parveniti. Avind o asemenea parere unii despre altii, va inchipuiti cit de putin fireasca si lipsita de realism si obiectivitate ajunge sa fie pe la noi prin judet comunicarea dintre clasa politica si presa. Politicienii isi plimba prin gura limba de lemn, incearca sa vorbeasca mult fara sa spuna nimic, iar ziaristii ii interogheaza cu ostilitate si dispret, ca pe o categorie care se apropie mai ales de infractori decit de marea masa a oamenilor cinstiti. Ce apare apoi prin ziare ? Nimic important, fiindca nu a avut loc o adevarata informare, un dialog onest, real. Ce intelege publicul ? Intelege ca niste gugumani numiti politicieni sint dati la ziar de alti gugumani numiti ziaristi. Increderea in clasa politica si in patura jurnalistica tinde sa fie cam aceeasi si sa se apropie vertiginos de zero.Nimeni nu e interesat sau nu poate sa puna lucrurile pe un fagas normal. Strategia celor aflati la putere a fost sa incurajeze aparitia unui numar cit mai mare de gazete pentru a se crea haos si decredibilizare, iar acest plan a dat roade. Exista acum in judet zeci si zeci de ziare si sute si sute de scribi care umplu paginile. Spunea acelasi Arghezi: „Ceva caracteristic iarasi in presa noastra este lipsa de raporturi intelectuale intre directie, de pilda, si redactie; lipsa de atmosfera, particulara fiecarui ziar, bun criteriu sufletesc de prietenie si de solidaritate pentru orice incercare, spiritul asta de familie care poate face din cinci insi (…), o forta de douazeci”. Nu e cazul. O redactie este ceva mai schimbator ca norii, unii vin, altii pleaca, nu se poate forma o echipa, o atmosfera, o atitudine. La rindul lor, patronii gazetelor ii trateaza pe gazetari cu un dispret mai mare decit pe ceilalti angajati din domeniile in care cistiga bani. Majoritatea proprietarilor de ziare din Arges fac afaceri si eu stiu bine ca ii considera pe inginerii sau pe vinzatorii sau chiar pe soferii lor mai demni de stima decit pe cei care umplu paginile in mod cotidian cu vrute si nevrute.Spuneau niste cercetatori americani ai comunicarii de masa ca nu exista clasa politica si clasa jurnalistica, exista doar un sistem politico-mediatic, cu alte cuvinte politicienii si ziaristii impartasesc, pina la urma, un destin comun. Sa nu creada cutare politician local ca daca il dispretuieste pe cel care ii ia un interviu, acest interviu va fi unul obiectiv si interesant; sa nu creada ziaristul de pe aici ca daca nu da doi bani pe omul din fata sa el insusi valoreaza mai mult. Chiar daca solutia pe care o intrevad eu presupune un anumit compromis de ambele parti si destul efort, cred ca formula pentru iesirea din impas consta in acordarea de incredere si stima recirpoca din partea jurnalistilor si a oamenilor politici. Numai astfel vor fi identificati clar escrocii si nulitatile din ambele tabere. La aceasta ora, pe aici, avem o mocirla in care inoata, umar la umar, politicieni si ziaristi. Ceva trebuie facut, fiindca asa nu se mai poate…