Fara doar si poate Maria Diana Popescu este o poeta pentru care scrierea poemului constituie sursa vitala si modus vivendi. Autoare prolifica – debutand editorial in anul 2000, cu un volum de poeme intitulat Lumea dintre ganduri – a semnat pana in prezent opt carti de poezie (Trecutul din clipa, Urma de stea, Atingerea de inger, Vechimea vesniciei, Cursuri de santaj, Cai sacrificati la simpozioane, Imperfectul perfect), precum si doua volume de interviuri cu personalitati remarcabile ale culturii si spiritualitatii romanesti contemporane, intitulate Dialoguri privilegiate” Daca am inteles bine, mai are pe masa de lucru inca o carte de versuri, cu titlul provizoriu Clocot de verb si de incendii. Din pacate, datorita deficitarei mediatizari, si a tirajelor de carte confidentiale, de cele mai multe ori, aceasta poeta – cu majuscula! – este, pe nedrept, insuficient cunoscuta. Personalitate plurivalenta, Maria Diana Popescu semneaza saptamanal paginile de cronica literara in suplimentul Criterii literare, al ziarului Viitorul Argesului. Ea scrie cu pasiune si rara capacitate empatica despre cartile unor poeti, mai mult sau mai putin consacrati, unii dintre ei – cvasi-anonimi” Travaliul ii este cu atat mai laudabil, cu cat, liote de poetasi cu veleitati genialoide, inhaitati in coterii de doi bani, cultiva o jenanta suficienta egocentrica, facand alergie la noile nume de poeti ce rasar pe firmament. Personal, am luat cunostinta despre poezia Mariei Diana Popescu printr-o fericita intamplare, asupra careia n-o sa insist aici. I-am citit cel mai recent volum de poeme, intitulat Imperfectul perfect. Este un titlu-oximoron, usor autoironic, care poate fi considerat – de ce nu? – insasi definitia poeziei. Caci ce altceva este poezia daca nu aspiratie continua a imperfectului uman spre perfectiune? Ceea ce frapeaza dintru bun inceput la acest remarcabil volum de versuri este franchetea discursului, unul fara complexe feministe. Pentru ca poetei ii repugna orice forma de bovarism, ea se simte bine in propria-i piele, fara a se lasa prinsa-n capcanele filistinismului de parada. Ca atare, este o fiinta autocratica, in sensul ca stie sa-si ia in stapanire propriul fatum existential, cerandu-si, inca din poemul liminar al cartii, pe un ton imperativ, drepturile „legitime”: „Dati-mi globul pamantesc inapoi/ il aveam de la mama” (Marsul poetilor)Atitudinea aceasta dezinvolta – desigur, neagreata de unele personalitati pudibonde, cu veleitati calofile -, nonconformismul imanent varstei biologice a autoarei si fronda „anarhica”, specifica spiritelor insurgente, ii vin Mariei ca o manusa. Cu toate astea, ea nu demitizeaza/desacralizeaza lumea, ci doar se straduieste a o demistifica, fiind constienta ca: „orice poate fi ucis/ spulberat/ pe lumea asta nebuna/ numai nemurirea cuiva/ nu”(Ma pandesc strajerii). Tonul transant, deloc artificios, al versului – ce pune mare pret pe sinceritate si simplitate – e cu atat mai convingator cu cat rostirea este impodobita de metafore, lucru tot mai rar intalnit in poezia actuala. Fervoarea emotionala este insa una controlata in permanenta de un ochi „rece”, lucid, ce salveaza glisarea poemelor spre patetism, evidentiind efortul de esentializare a limbajului. De altfel, autoarea afirma cu indreptatita nonsalanta: „Ma mandresc cu rolul meu de nascatoare/ de metafore”(pag. 17) sau: „extrag din metafore animale parfumate”(pag.21) Dezinhibata, insa nu intr-atat incat sa-si abjure conditia de femeie – caci, iata, se marturiseste: „fara sa vreau devin scriere de femeie” -, Maria Diana e o demolatoare de clisee prafuite: „Eva nepocaita/ ridic marul/ cu palma care a mangaiat o viata/ soarele pe obraz/ si sorb placenta unui sarpe”. Socanta, imaginea finala a strofei, ar putea fi considerata de unii habotnici drept blasfemie. Insa poeta nu recuza mitul genezic al pacatului originar, ci doar propune o reabordare lirica a lui, din perspectiva conditiei ontice a femeii noului mileniu. Iata o tulburatoare imagine a predestinarii acesteia: „singura/ langa talpa zidului de noapte/ cu aceleasi pacate/ crapate pe buza lunii/ cu aceleasi pofte tatuate in carne/ de la nastere”(Singura) sau: „constat ca am devenit teritoriu de razboi/ fapt pentru care imi refuz azi/ mai ales azi/ ora de nastere”(Intineresc batraneste).Inspirata, Maria Diana Popescu stie sa extraga din banalul cotidian samburele inefabil al poeziei, alternand versul ingenuu cu cel vehement, ironia cu enuntul grav, strain poncifului, de nobiliara capacitate simpatetica. „Incorsetata in poem”, ori intemnitata in „celula care este totuna/ cu anticamera vesniciei”, poeta simte mereu nevoia sa se destainuiasca unui interlocutor mai mult sau mai putin imaginar, pe care reuseste sa il faca martor si partas al trairilor sale: „Tot mai multi poeti/ tot mai putin ne vorbim/ tot mai putina dragoste in lucrurile mari/ ma am pe mine/ sinele meu/ imi e sot”(pag. 24)” E aici o intensa zbatere launtrica, o permanenta neliniste germinativa de univers liric in perpetua evolutie: „universul infloreste/ tristetile-mi vin/ de la miaza-noapte/ cand rasaritul incepe sa patimeasca/ cu mine”(pag.25). Poeme ca Imi pierdusem pantofii de mireasa, Zilele mele sunt in pletele Domnului, Impart marele nimic cu timpul, Moartea unui prieten albastru sau Dosarul meu sufletesc sunt adevarate strigate, tasnind vertical, din „haosul ireprosabil de pe pamant” – terifianta imagine a unei lumi aliena(n)te, aflata in totala dizarmonie cu aspiratiile poetei. Motiv pentru care e indreptatita sa concluzioneze, cu dulce-amara ironie: „asa am ajuns sa sfidez/ cu mirabila goliciune/ si cu apetitul meu de sfanta depravare/ moartea” (pag.22).Tema predilecta a cartii o constituie iubirea. O iubire evocata in tonalitati elegiace, pierduta-n ceata unui timp revolut, ori prezenta – marturisita cu sufletul la gura: „de mii de ani sanii poemului/ ma dor/ mi-au slabit coapsele/ umerii obrajilor/ desi pentru tine m-a facut Domnul/ cu toate vietile/ cu toti pruncii care mi-au ramas/ la tine in sange”(Te-am furat cu toate tineretile). Exista, in mai toate poemele, un refuz al timpului cronologic si o asidua aspiratie spre un timp interior. Unul trait si marturisit: Autobiografica, pana la transformarea ei intr-un „dosar sufletesc” sui-generis, lirica Mariei Diana Popescu e dureroasa frangere de sine si impartasanie – „sangereaza poemul/ imi verifica pulsul/ impartindu-mi ca pe o paine trupul/ in doua” – iar volumul Imperfectul perfect e cartea de identitate a unei poete de indiscutabila valoare.Semnatura: Ioan Evu