Orasul, cu acoperisurile trase bine peste urechi, isi stinge luminile ca niste mucuri de tigara, in zapada inghetata. Inca o noapte i se aseaza pe umeri, grea ca mai toate noptile acestei ierni care parea ca nu se mai termina. Noroc ca dinspre orizont aluneca zvon de muguri facindu-si loc prin scoarta groasa a deznadejdilor noastre, asa incit putem adormi oarecum linistiti, gata de a da piept cu ultimele cosmaruri. O iarna lunga si grea care, trecind prin noi si acoperindu-ne cu muntii ei de omat si de ger, era cit pe ce sa ne striveasca, sa ne afunde in pamintul grijilor de tot felul atit de adinc, incit, la retragerea ei, sa nu mai putem ridica in soarele primaverii niciun ghiocel de speranta.O iarna grea datorita mai ales parului ei lung pina la calciie, desfacut din cocul oricarei autocenzuri si pe care multa vreme nu l-a mai pieptanat nicio raza de soare. Si care atit de tare s-a incilcit, incit numai foarfecele primaverii mai poate rezolva problema. O iarna tunsa la zero, cheala, e tot ce ne mai dorim in aceste zile, cind inca ne mai impiedicam in parul ei lung si ne poticnim in avinturile noastre catre mai bine.Si inca mai vedem cum cerul coboara, in cizme de sticla, pe scara orizontului, spre inima orasului in care herghelii de stele isi scutura din coame gerul. Zgribulindu-si pielea in somnul de cinepa, cu vise care inteapa ca niste ace, orasul se lasa absorbit in noapte ca de o conducta rece, monstruoasa, la capatul careia soarele va rasari totusi. Ma gindesc, in primul rind, la o rezolvare radicala, in acord cu toate exigentele unei societati moderne, a problemei salariilor si pensiilor. Dar si a tuturor celorlalte probleme, care facusera din societatea romineasca postdecembrista o „Groapa a Gunoaielor”