Mi se intimpla de multe ori sa imi fie mila de oamenii politici. Ii simt speriati, frustrati, obositi, neadaptati.Au iesit din ceausism cu un handicap imens, nu au avut vreme sa aprofundeze democratia si vor iesi din cursa pe la jumatatea drumului, poate nici acolo. Lumea lor e una fara caracter, iar daca unii dintre ei l-au avut, au fost nevoiti sa-l escamoteze. Au nevoie de bani pentru a pastra aparentele, pentru partid, pentru propriile lor campanii, iar asta ii innebuneste.Ii innebuneste si necesitatea de a fi disciplinati, de a nu putea sa-si exprime punctul lor de vedere, a a nu putea critica decit intr-o anumita directie, de a trebui sa socializeze permanent. Sunt disperati.Sunt disperati pentru ca trebuie sa fie permanent populisti, pentru ca e nevoie sa minta, ceea ce pe unii ii deprima.Sunt deprimati dar nu au dreptul sa arate asta, trebuie sa fie permanent aproape maniacal de optimisti, de increzatori, de fals invingatori.Unii stiu ca sunt falsi, ca nu sunt ei insisi, ca mor putin cite putin intrebindu-se de ce o fac.De ce o fac ? Fiindca au intrat in hora.O hora trista, de ai carei dansatori imi e, uneori, mila.