In volumul „CHIP NEVAZUT”, editie trilingva romana-germana-engleza, Magdalena Constantinescu si Tatiana Radulescu isi alatura poemele consfintind o prietenie literara. Am urmarit atenta cartea, are doua sectiuni. Prima, cu titlul „DESCOPERIRE”, apartine poetei Magdalena, cea care a infiintat in viata literara a Munchenului cercul literar „Novalis” ca un omagiu adus prudentului visator-poet-om de stiinta si filosof. Numele poetei nu este cunoscut dar nici venit de nicaieri, ea fiind autoarea antologiei „Novalis Erbinnen” – „Urmasele lui Novalis”, Munchen, 1999, care cuprinde poezie dedicata lui Novalis. Minipoemele deferite noua spre lectura de catre poeta in volumul de fata reclama fragilitate, ermetism, o zvircolire printre cuvinte, sint textele unei voci care incearca sa se impuna. Citind poem dupa poem, esti urmarit de sentimentul ca ai in fata un poet ce se zbate in propria formula poetica, cu propriile cadre si reguli de scriere, de unde si tendinta autoarei, foarte usor sesizabila, de a-si depasi monotonia uzitind cuvinte tari, precum singe, glont, spital, agonie, teama, foame, moarte („muguri ruginiti de cind am plecat/inteapa amarul marilor porti/cu grija un giulgiu am atarnat/peste dumbrava-nflorita cu morti”). Dincolo de lirismul instinctiv, difuz al poemelor, ea se exprima plastic, cu naturalete uneori, dar isi impune o anume suveranitate („albia infinitului intoarce/axul ochilor mai sus/decat bolta frumoasa/prin care trec zboruri”). De unde vine aceasta atitudine a poetei? Din puternicul ei sentiment de iubire. Panorama minipoemelor este pictata cu nobila patima, in tuse subtiri, dublate de spovedania unui suflet preocupat de necunoscut, devenind astfel o iluzie fragila, „un soare sticlos pe masa tacerii, vis ascutit, pleoapa a mortii, scancet coborat in fantana, lume cumplit de batrana”. Nelinistile poetei, zbaterile eului, intuirea intregului pornind de la punct, cunoasterea de sine prin cunoasterea cosmosului, a divinului, ma duc cu gindul la Nichita, la universul sau alcatuit prin unirea entitatilor separate. Are pe alocuri ceva elegiac, ceva metafizic.Versuri precum: „oarba lumina coboara/seara urca in noi/mormant si razboi”, tradeaza teama de insingurare a sufletului, care poate fi pansata de sentimentul sigurantei, al iubirii. Numai asa redevine o fiinta solara si ne invita sa ne bucuram (aleatoriu chiar) de orice, inclusiv de lucrurile simple care ne inconjoara. Marturie stau versurile: „ziua imi pare/un ochi de lumina/o foca duioasa/si eu merg de-a busilea/sa n-o stanjenesc”. A doua sectiune, „ORASUL IUBIRII”, nu aduce elemente noi sau schimbari mari de registru. Poate doar ca inventarul poetei Tatiana Radulescu e pus intr-o ordine geometrica, poate si constiinta extrem de moderna a textului. Si aici titlurile se continua in text sau sint niste replici la text. Visul ia o forma de evadare din prozaismul existentei, din realitatea imediata: „Ingrop in pletele tale/propriile mele radacini…/cu binefacatoare maini…/ce cutremura formele si le da nume: in excelsis”. Sint si versuri pe care si le adreseaza ca pe un repros: „Am scris SARBATORI/filtrand lumina prin cenusa/unor oase ce vor fi fost de hoinari”. Poeta pare o captiva a existentei, precum si limbajul sau, lunecos ca un bulgare de zapada in palma fierbinte: „Aceste exercitii, aceste vocalize/ma arunca sigur intr-o demonologie/spre a fi impresurat de fiarele seductiei”. Mesajul unor poeme contine repere pe care trebuie sa le reasezi intr-un puzzle propriu. Sint multe versuri in care poeta isi regaseste linia elegiaca, melodica, poemele devenind interesante din punctul de vedere al cititorului: „Nu stiu cat pot/departarile sa ne uneasca…/poemul rostogoleste stanci/in asteptarea ta”. Ea dovedeste, desi nu constant, maturitate in sensibilitate, poemele aflindu-se intr-o faza de cautare si lenta evolutie. O poezie cu sonoritati delicate uneori, care, insa, brusc devine aspra, dura, asa cum este existenta umana, iar teza de sorginte confesiva a poetei nu exclude nici realitatea cu aspectele cind placute, cind implacabile: „atunci omul vegherii/isi va ascuti creionul de piatra,/atunci sacrificatorul isi va petrece/pe cremeni/cutitul, nu limba”.Fondul poemelor dezvolta un metaforism amestecat cu un limbaj sententios care tinde sa dea definitii, sa surprinda crimpeie. Temele preferate sint mai dificil de reperat, pana alunecindu-i pe mai multe suprafete. Ea opereaza mai mult cu un fel de megarealitate, are o predilectie pentru o simbolistica acerba, iar realitatile ce-si fac aparitia in texte sint niste derivate ale simbolismului sau funciar. Face uz de asperitate, dar nu cultiva prozaismul sau derizoriul. Este o poeta a sufletului, i se adreseaza uneori inegal, prin tex­te re­bel-tineresti, etico-mature sau prin dulcegarii. Cele doua sectiuni creeaza impresia de volum regizat, in fine, sint una dintre cei care, dupa spusele lui Cezar Baltag, ii cred pe poeti pe cuvint.Semnatura: Maria-Diana Popescu