In anumite momente istorice, omenirea are senzatia ca se gaseste la un capat de drum, si nu putine sunt personalitatile dispuse sa proclame „sfirsitul istoriei”. Aceasta sintagma a fost reluata, de pilda, in 1989 si avansata ca o posibila explicatie teoretica a prabusirii autocratiilor comuniste. Victoria definitiva a democratiei liberale parea in afara oricarei indoieli. Ce sa se mai intimple de acum incolo, cu adevarat semnificativ in istorie?In succesiunea marilor idei-soc, dupa moartea lui Dumnezeu (Nietszche), moartea omului si umanismului (Foucault)sau moartea filosofiei (post-structuralistii), ideea despre sfirsitul istoriei s-a bucurat, citiva ani dupa 1989, de o exceptionala audienta. Articolul din acel an, al lui Francis Fukuyama, intitulat chiar asa: „Sfirsitul istoriei”, a dat tonul si foarte multi s-au grabit la prohod. Nu le-a trebuit insa prea mult pina sa-si dea seama ca mortul lipseste. Unde e mortul? Ceea ce credeau ca inmorminteaza era ceva cit se poate de viu: noi conflicte tocmau aprindeau orizonturile, si lumea incepea sa vorbeasca despre „ciocnirea civilizatiilor”. A venit apoi acel teribil 11 septembrie american, care a pus definitiv capat discutiilor despre sfirsitul istoriei.De fapt, ideea nici macar nu era originala. Primul profet al sfirsitului istoriei a fost Hegel, pentru care istoria se oprea la 1806, dupa victoria lui Napoleon impotriva prusacilor, la Jena. In realitate, se prabusea atunci „Sfintul imperiu roman de neam german”, intemeiat de Otto I cel Mare cu mai bine de 1.000 de ani in urma. S-a inselat Hegel, s-a inselat si Fukuyama, ca si oricine se va mai incumeta sa planteze semne de circulatie pe magistrala istoriei. Este un adevar absolut adevarul simplu ca istoria nu se poate opri la un moment dat. Nici macar pe segmentele ei mai mici, cum ar fi o tara ca Rominia.Aderarea la Uniunea Europeana poate sa fi generat in multe inimi un sentiment de usurare, de inlaturare a unei greutati care apasa pe umeri, poate si din cauza unui traseu prea intortocheat. Poate ca multi vor fi decretat, in consecinta, ca ne-am atins scopul, ca totul se termina aici si ca de acum incolo nu avem decit sa asteptam sa vina peste noi prosperitatea. Nimic mai fals decit aceasta asteptare. In realitate, suntem in situatia alpinistului care, dupa eforturi istovitoare, odata ajuns in virful pe care-l credea cel mai inalt, constata cu o amara surpriza ca, doar peste o vale mai incolo, dintr-un versant al muntelui, invaluit pina atunci in nori, se ridica un virf si mai inalt. Si daca tot i-am pomenit pe Hegel si Fukuyama, adaugam un amanunt esential: aplecati asupra destinului lumii, cei doi mari ginditori, pe care-i despart timpuri si spatii culturale, au gasit impreuna avel resort care pune omul in miscare, motorul istoriei adica: nevoia de recunoastere. Pentru recunoasterea identitatii proprii se infrunta si azi in lume indivizi si colectivitati. Poate mai mult decit oricind, din cauza exploziei demografice si amestecului civilizatiilor. Fiecare dintre noi, facindu-ne cu greu loc prin multimea de pe strada, ne putem intreba: cine sunt eu? Ma recunoaste cineva? Care sunt semnele mele distinctive? Daca am ajuns sa fim acceptati ca europeni, este oare suficient? Suntem si recunoscuti ca atare? Care sunt semnele noastre distinctive? Ajunsi in virful acceptarii, constatam ca virful cel mai inalt, anume al recunoasterii, abia urmeaza sa-l atingem, printr-o noua escalada. Acum, sub cerul albastru al acceptarii, nu avem decit sa infigem si mai adinc in coasta muntelui piroanele identitatii noastre nationale, pentru recunoasterea noastra ca romini, pentru evitarea oricarei posibile confuzii.Semnatura: Constantin Smedescu