Toti cei care conducem vreo publicatie, mare sau mica, sintem putin ciudati. La unii nu se vede decit un fel de stare de surescitare, vorbesc tare, se enerveaza cit ai zice peste, sint gata sa faca explozie ori de cite ori ceva ii deranjeaza. La altii, apar in curriculum treceri de la o gazeta la alta, un divort sau doua, casatorii cu parteneri mai tineri. Sa nu ne uitam in gradina noastra argeseana, pentru a nu deranja anumite sensibilitati, dar de la Cristian Tudor Popescu la Marius Tuca, de la Turcescu la Cristoiu, de la Paunescu la Ioanitoaia, toti cei care au contribuit la nasterea si dezvoltarea presei rominesti de dupa revolutie sint, dupa expresia lui Karl Leonhardt, „personalitati accentuate”. Sint insa la fel si directorii gazetelor de dinainte de comunism, daca este sa credem in veridicitatea unor personaje literare precum Gelu Ruscanu din „Jocul ielelor” a lui Camil Petrescu sau Pahontu din „Gorila” lui Rebreanu. Pentru cei care nu au citit cartea lui Leonhardt, al carei titlu complet este „Personalitati accentuate in viata si literatura”, poate trebuie sa precizez ca este vorba de acele tipuri de personalitati normale care cuprind in nucleul lor germenii unei boli psihice. Boala pe care nu o fac niciodata, cu toate ca, aproape zilnic, par pe punctul de a o face.De ce toti (ma rog, aproape toti) directorii de ziare par pe punctul de a deveni clientii unui cabinet psihiatric? Fara pretentia unui studiu stiintific, care poate ca ar trebui facut la un moment dat, voi incerca sa explic acest fenomen. Desigur ca sint empiric si, de ce nu, autobiografic. De multe ori, m-am surpins si pe mine traind stari paroxismale, cu toate ca, in afara redactiei, trec drept un individ calm, aproape flegmatic. Sa vedem ce se intimpla.Principalul factor destabilizator il constituie excesul de informatie. Exista informatia revoltatoare si informatia negativa. Cind afli zilnic cum se fac si se desfac jocurile in politica si tot zilnic esti obligat sa intelegi cita nedreptate si hotie guverneaza societatea, dupa un deceniu, doua, iti vine sa urli. Zilele trecute, am luat masa cu un important personaj politic de la Bucuresti. Am discutat, printre altele, scenariul preluarii rafinariei Petromidia de catre Dinu Patriciu, pretul cu care rafinaria a fost cumparata, modul cum a fost scutita de plata impozitelor si taxelor, fondurile cu care s-a dezvoltat reteaua de distributie si maniera la care a fost vindut Rompetrol pentru o suma la fel de mare cit bugetul unei tari ceva mai mici. Am mai vorbit despre apropiata vinzare catre baietii informati a hidrocentralelor, inclusv a Portilor de Fier, despre modul in care se gindesc si se pun in practica retrocedarile de case, teren arabil, paduri, castele, obiecte de arta din patrimoniu national etc. Nu mai insist pe ceea ce am discutat, doar atit va spun ca am plecat de la acel prinz ingindurat, interiorizat pina la limita autismului. Seara, cind un prieten mi-a facut o vizita, ma intorceam mereu si mereu, obsedant, la problemele discutate la amiaza. Nu paream zdravan, desigur…In asemenea momente, nu e greu sa devii paranoic ori macar pe aproape. Daca este adevarat ca incalzirea globala nu se datoreaza noxelor din atmosfera, ci golirii pungilor de petrol si gaze naturale care izoleaza centrul pamintului de scoarta acestuia, daca acest lucru se stie si nu se opreste nimeni din exploatare, daca se cunoaste secretul energiei neconventionale ieftine dar nu e pus in practica, nu cumva o anumita elita se pregateste sa ne paraseasca la nevoie, ea sau urmasii ei, migrind pe o baza spatiala sau pe alta planeta, atunci cind pamintul va fi nelocuibil? Nu cumva cei din clasamentul Forbes actioneaza in asa fel incat sa ne sacrifice? In asemenea rationamente se poate identifica un mare procent de delir. Dar cind nu petreci o zi de la Dumnezeu fara sa ingurgitezi astfel de informatii, parca nu e de mirare ca iti vine sa si delirezi, macar un pic.Pe linga informatia care te revolta, se adauga, asemenea unui nou strat nociv, informatia pur negativa. Accidente, crime, suiciduri, divorturi. Daca esti director de ziar, aproape ca nu ai cum sa te pastrezi aseptic intr-un mediu atit de singeros si violent. Cind faceam tabloide, mi se intimpla adeseori sa ma trezesc fiindca traiam in vis, halucinant, evenimentele de la prima pagina.Un al doilea spot de cauze vine de la intilnirile zilnice cu prostia si impostura. Poate stiti si eu va spun deja un truism dar in marea lor majoriate oamenii politici de astazi din Rominia sint pe cit de prosti, pe atit de rai si pe cit de rai pe atit de impostori. Ma grabesc sa adaug ca exista si exceptii, dar revin spunind ca, de obicei, de la o conferinta de presa iesi bulversat, turmentat sau cum vreti sa mai spun, vazind cita saracie de idei, cita fanfaronada, cita agresivitate zace in acesti oameni care se considera pastratorii idealurilor noastre, alesi ai neamului si ai sortii. In marea lor majoritate nu au citit nimic in viata, nu-si fac nici o problema in afara de aceea a ascensiunii in propriul partid si nu au alta dorinta decit aceea de a aparea pe pagina intii. Si, cu toate ca asa sint, cu ei trebuie sa… defilezi.Vine, apoi, pleiada proaspetilor milionari si multimilionari in euro. Putini sint cei care au avut vreo idee, majoritatea au stiut sa speculeze vidul legislativ si sa isi dezvolte un sistem de relatii pe baza de spaga. Cu toate astea, te intilnesti cu ei si schimbi idei. Ce sa faci, sa te inchizi in redactie sau, si mai rau, in casa?Ultimii dar nu cei din urma vin, la scara prostiei, o mare parte din oamenii cu care lucrezi. Am spus de mai multe ori ca a fi ziarist nu presupune, cel putin in presa de pe aici, nici un efort. Scriu pe teme politice redactori care n-au auzit nici de Campanella, nici de Keynes, nici de Sachs, nici de nimeni, iar despre Marx cred ca este un infractor si cu asta, basta. Scriu pe teme politice redactori care n-au habar cind s-a nascut parlamentarismul, ce e liberalismul, ce e social-democratia, cine sint aia Platon, Thomas More, John Locke sau Raymond Aron. Daca le spui ca ar trebui sa stie, se uita la tine de parca ii injuri de mama. Ma intreba cineva cum imi explic invectivele care mi se adreseaza pe blog. Mi le explic si prin faptul ca le-am spus unora ca sint prosti si ca ar trebui sa puna mina pe carte, pina nu e prea tirziu. Dar, cum e turcul, si pistolul! La asemenea clasa politica, asemenea jurnalisti.Imi permit o scurta digresiune pentru a zice ca nu e de mirare ca jurnalistii si politicienii seamana la capitolul ignoranta. Daca apare vreun politician mai profund, care ar avea ce spune, nu ar fi citat la pagina intii. Iar ziaristii care scriu cit de cit mai cu miez, mai elaborat, nu sint cititi, nu sint temuti, nu sint bagati in seama. Sistemul politico-mediatic creaza si intretine mediocritatea. O mediocritate care te poate scoate din sarite, daca esti director de ziar, de mai multe ori pe zi. De atitea ori pe zi, incit, incetul cu incetul, ramii chiar putin… sarit.Sint si alti multi factori care induc o stare de stres paroxismala. Ziarele au periodicitatea lor care nu poate fi ignorata. Ai sau nu ai chef, idei, putere, esti sau nu fericit, lamurit, impacat cu tine insuti, nu conteaza, articolul trebuie scris, editia trebuie sa apara. Numai cine trece prin asemenea situatii poate intelege despre ce este vorba; oricit de apatici ar fi altii, oricit de binevoitori sau apropiati, nu pot pricepe starea de spirit la care ma refer.De obicei, pentru a nu se decredibiliza, directorii din presa scrisa evita sa vorbeasca despre ei insisi din acest unghi. Pacat, fiindca daca esti gazetar si pretinzi ca spui adevarul, nu trebuie sa minti, nici macar prin omisiune.Adevarul este ca astia sintem, niste insi de multe ori hiperlucizi, permenent indignati, mai intotdeauna obositi. In plus, unii dintre noi ajung sa creada ca viata este un articol, iar oamenii sint niste cititori. Acesta este ultimul stadiu al nebuniei despre care vorbeam. Cine il depaseste e deja bolnav.Semnatura: