În acele zile, mă gândeam adeseori cât de mult o iubesc pe Daniela. Asta era înainte de a începe să lucrez la roman. Într-o dimineaţă, nu ştiu ce mi-a venit să mă gândesc dacă îi iubesc copilăria şi am pus-o să îmi povestească scene din viaţa ei de fetiţă. Daniela începu ceva despre o prietenă de bancă ţigancă, o descria interesant şi mai ales reuşea să îi surprindă nesupunerea şi vioiciunea, apoi mă făcu să văd cu ochii minţii trandafirii neîngrijiţi şi minunat încurcaţi din grădina bunicii, era clar că fetei îi plăcea să povestească despre primii săi ani de viaţă, însă deodată am înţeles că aceste istorioare nu mă interesează absolut deloc. Dacă nu iubeşti copilăria unei femei, dacă nu o îndrăgeşti pe fetiţa din ea, atunci nu o iubeşti, gândi eu înmărmurit, ştiind că am descoperit o axiomă căreia eram nevoit să mă supun.

Totuşi, câteva zile mai târziu, după ce trăisem într-o stare de stupoare bine mascată, mi-am spus că totuşi situaţia nu e chiar atât de gravă, nu sunt un isteric care se minte, nici un bărbat care confundă senzaţiile cu dragostea. Fiindcă în definitiv poţi ignora anumite lucruri fără ca aceasta să semnifice că nu le iubeşti, iar exemplu cel mai clar îl reprezintă simţurile, putând omul să ignore mirosul şi pipăitul, vederea şi auzul, asta neînsemnând că nu ar ţine enorm la aceste facultăţi ale sale de fiinţă vie. Iar cea mai bună pildă sunt organele care ne oferă senzaţiile despre lumea în care trăim şi mai ales inima noastră, uităm chiar că există atâta timp cât nu ne doare şi cât trăim liniştiţi.

Simple speculaţii, mi-am zis în cele din urmă, trebuie să accept adevărul că nu-i iubesc Danielei copilăria, ceea ce e totuşi îngrijorător.

Nu am mai avut timp să aprofundez chestiuni atât de complicate, fiindcă într-o dimineaţă cine credeţi că mă aştepta la redacţie îmbrăcat în pantaloni de stofă englezească fabricată cel puţin cu cincizeci de ani în urmă, purtând un sacou cu piele maro la coate, având pe dedesubt o cămasă de cawboy ? Nu era nevoie să privesc în jos, era clar că în picioare avea cizme scurte, solide, de culoarea cafelei cu lapte. Bătrânul bronzat, cu ochelari de soare mari, ca mafioţii, cu vocea graseiată şi vorba rară, nobilă era Fred.

– Fata aia are pulpele precum cedrii Libanului şi sânii ca doi miei speriaţi începu el zâmbind, apoi deveni serios şi îmi zise apucându-mă de braţ: vino să bem o cafea şi să discutăm.

– Nu cred că mai vem ce ne spune, Fred, i-am zis, zarurile au fost aruncate, chiar în această seara mă gândeam să o cer pe Daniela de nevastă.

– He, he, scherlăi el ironic dar rezervat, să bem totuşi cafeaua.

Lângă redacţie era un fel de tunel în care se aflau câteva mese şi scaune, spaţiul era umed şi un pic cleios, avea uşi batante ca la bodegile din filmele cu pistolari şi era din ce în ce mai întunecos cu cât alegeai o masă mai în fund. Fred o alese pe cea mai îndepărtată de ieşire, aşa încât bermanul se apropie de noi cu o lanternă şi, după ce ne lumină în trecere feţele, se îndepărtă şi se întoarse cu whisky şi apă. Ce să facem, am fost aproape obligaţi să bem.

– Nu ştiu ce e cu tine aici, i-am spus după ce am ciocnit paharele, nu ştiu cum ne-ai găsit şi nici ce doreşti, dar vreau să lămurim lucrurile, precizare care i-a fost foarte pe plac lui Fred care se relaxă vizibil.

– Vrei să lămureşti lucrurile ? întrebă el râzând, înseamnă că ai un curaj nebun, fiindcă lucrurile nu pot fi niciodată lămurite, Robert, întrucât îţi reamintesc banalitatea că nu suntem decât un fir de praf din univers. Voi toţi aveţi o ciudată perspectivă asupra acestei chestiuni, vi se pare că naşterea unuia dintre voi e un eveniment cosmic şi de aici începe toată nebunia. Şi hai să zicem că naşterea ar fi totuşi ceva, dar voi vreţi mai mult, faceţi evenimente cosmice din tot ce există, din primii paşi, primul sărut, prima noapte de dragoste, dar şi din chestiuni mai banale precum o minge de tenis care cade ori nu pe linie, un pahar care se sparge, o ploaie, o răceală, sunteţi fantastici.

– Credeam că discutăm ca oamenii, am zis, încercând să aduc discuţia pe un plan normal, la care Fred reacţionă ca şi cum aş fi rostit cine ştie ce argument major.

– Îmi cer scuze, spuse, vom discuta ca oamenii, iar prima chestiune ar fi ce reprezintă Daniela pentru tine.

– Nu ştiu, am răspuns, sunt blocat, poate mai bine ar fi să zic paralizat sau anesteziat, nu reuşesc să o plasez pe fată într-un context sau într-o ramă, nu ştiu cum să-ţi explic. Cred că arătam foarte neajutorat rostind aceste cuvinte, mai cred că făceam una dintre crizele mele de sinceritate pe care le cunoşteam atât de bine şi pentru care mă detestam atât de mult, fiindcă mi se păru că Fred vrea să mă îmbărbăteze, îmi intinse o ţigară şi mă privi cu multă bunăvoinţă, iar eu, prinzând curaj, mă strădui să îi explic despre ce este vorba. Îţi spun sincer, Fred, obişnuiesc să nu înţeleg lumea, să mă blochez în faţa minunilor ei, să devin un idiot care se holbează la un apus de soare, la o floare, la fundul unei femei, care devine siderat şi vrea ca toate acestea să-i aparţină, pentru eternitate dacă ar fi cumva posibil. Ha, ha, auzi,pentru e-ter-ni-ta-te ! Fred părea încântat de ceea ce auzea, ceru chelnerului cu lanternă încă un rând, zâmbea. Şi îmi întinse o capcană, una vizibilă, în care însă m-am prins conştient, aproape cu bucurie. O iubeşti ? întrebă el brusc şi ca oamenii, aşa cum îi cerusem, ca oamenii aflaţi la un pahar într-o bodegă. E o întrebare retorică, mă opri el înainte de a putea spune ceva şi aproape că îmi atinse pieptul cu palma pentru a mă împiedica să răspund la o asemenea întrebare care cuprinde în ea şi răspunsul.

– Evident că nu, i-am răspuns oarecum împotriva voinţei lui exprimate teatral, cum să iubeşti un apus de soare, o floare sau un fund ? Daniela e prea frumoasă pentru a putea fi iubită, e perfectă, nu-i aşa ?

Fred mă aprobă în tăcere, tuşea încet, încerca să nu se foiască, se vedea că e mulţumit, că discuţia merge pe drumul cel bun.

Rămăserăm acolo până spre seară, ne mutarăm apoi la singurul restaurant acceptabil din oraş, unde continuarăm să bem, aparent relaxaţi, în realitate destul de îndârjiţi, fiindcă ştiam că Fred vrea ceva de la mine, ceva ce nu îi pot oferi, îşi vrea trofeul înapoi, iar pentru a-l obţine se va folosi de mintea mea ca de un puct de sprijin.

Mintea mea ? Rămăsăi uluit întrebându-mă ce e cu mintea mea, dacă nu cumva e structurată greşit, dacă nu s-a născut şi a evoluat ca o ciupercă otrăvitoare. Totuşi nu, îmi spuneam, poate nu sunt cel mai inteligent dintre oameni dar sunt cel mai lucid, cel mai cinstit cu el însuşi, cel mai capabil să accepte adevărurile aşa cum sunt, fără să se dea cu fundul de pământ, fără să se isterizeze, fără să geamă. Fred mă întrerupse din solilocviu şi păru că începe să bată câmpii.

– În turn nu există asemenea probleme, acolo totul e deja rezolvat, chiar şi problemele care nu au fost încă puse sunt rezolvate, trăim un apriorism al certitudinilor şi de aceea nu ai reuşit să ne înţelegi, de aceea ai fugit, dar faptul că ai luat-o şi pe ea cu tine te descalifică oarecum, fiindcă dacă erai fair o lăsai în lumea noastră în care nimeni nu suferă. Individul mă enerva dar îmi şi plăcea simultan, iar ambele reacţii le aveam din cauza exprimării lui limpezi, cinice, corecte totuşi. Era la fel de corect din partea mea să îl stimulez.

– Pentru că nimeni nu se bucură, încercai eu să adaug, dar fără convingere, iar Fred dădu din mână a lehamite, în sensul că ce ştii tu, băieţaş, de unde ai mai scos-o şi pe asta, apoi continuă cu aerul că îmi face o favoare.

Îmi vorbi despre armonia dintre oameni care există în turn, despre satisfacerea absolută a tuturor dorinţelor, a celor conştientizate dar mai ales a celor ascunse în tomberonul în care fermentează fantasmele înainte de a ni se arăta în vis, ori în deliruri, ori în crime şi suiciduri, încercă să mă convingă de faptul că turnul e adăpostul cel mai potrivit pentru Daniela, spaţiul destinat unei asemenea fiinţe, fiindcă acolo nu există asimilaţie şi dezasimilaţie, prin urmare, ha, ha, nici transpiraţie, nici învăţare şi nici uitare. Şi cu toate că băusem destul şi abia reuşeam să-mi urmăresc interlocutorul, am sesizat că intrase într-un unghi mort şi am adugat ricanând:

– Nici ură şi nici iubire. Na, că i-o trăsesem peste bot şi asta într-un mod destul de neaşteptat mi-am zis , numai că Fred păru să nu se sinchisească şi îmi spuse cu o blândă prefăcătorie că poate ar trebui să mă mai gândesc la ceea ce tocmai spusesem, să fac o analiză a termenilor aşa cum mă pricep eu mai bine şi să văd în ce măsură dragostea şi chiar ura pot fi altceva decât iluzii pe această planetă mai mult decât pierdută în univers, atât de pierdută încât la nevoie ar putea fi considerată ca şi inexistentă. Era din nou cinic, aproape nefrecventabil de lucid.

Târziu, aproape de dimineaţă, pe trotuar fiind, îl invitai pe Fred să doarmă la noi, dar el se mulţumi să rânjească şi să refuze : aveţi un sigur pat, după câte ştiu, cum să o băgăm pe Daniela la mijloc ? Rămăsei încurcat pentru o clipă, apoi îi întorsei spatele îndreptându-mă spre casă.