Era ora trei, marţi spre miercuri noaptea, noapte umedă, de toamnă şi urcam pe străduţele abrupte ale unui cartier vechi.

– Vom dormi în turnul lui Fred, mă anunţase Daniela, vreau să îl cunoşti.

Mergea cu doi paşi înaintea mea, de fapt eu nu reuşeam să ţin pasul, îi urmăream încordarea elastică a coapsei stîngi prinsă în blugii de culoare crem, becurile palide ale municipalităţii îi luminau şoldul,peste oraş se lăsase ceaţa, nu o scăpam însă din priviri şi o vedeam, prin aburul acela, cum mergea puţin aplecată în faţă, ca schiorii.

Rămîneam tot mai în urmă, aveam, totuşi, treizeci de ani în plus, aşa încît am oprit-o de cîteva ori sub pretextul că trebuie să îi spun ceva important, ea se întorcea spre mine liniştită, îşi lăsa braţele să cadă, în semn de resemnare, pe lîngă trup şi mă îndemna blînd:

– Spune, te rog.

– Cînd ne-am cunoscut, cuvintele cădeau de pe lucruri ca un var învechit, numele ca o uşă smucită atîrna de mine, chelnerii îmi turnau pe gît un vin lovit, visam îngeri străini vizitînd un cer în ruine.

– Bine, zise ea, reluînd escalada elegant, ca şi cum nici nu s-ar fi oprit , dar peste foarte puţin timp am stat din nou pe loc din şi am adăugat:

– Femeile aveau între coapse un hohot de ris, ca şi cum ar fi văzut o ceată de paiaţe, într-un pumn mai reuşeam să ţin foarte strîns un smoc de iarbă dintr-o cîmpie de aţe.

– E o poezie frumoasă, spunse ea mirată, dacă vrei, continuă.

– Totul era ca şi cum n-ar fi fost, totuşi fiind, ceea ce durea foarte, dintre stele, un dumnezeu mic şi prost îmi făcea semne deocheate a moarte.

A coborît doi paşi spre mine şi m-a atins pe umăr,într-un mod amical, masculin, iar eu, încurajat, i-am spus:

– Cînd citeam, parcă zgîlţîiam cartea şi într-o zi, Doamne, am lovit una, întregul nu îşi mai acoperea partea, noaptea îşi avorta continuu luna.

– Înţeleg, spuse ea fără să se mai oprească,se înfioră tutuşi puţin şi îşi ridică gulerul hainei de piele, ca şi cum nu ar fi vrut să ştiu că frisonul acela era generat de poemul pe care îl compuneam chiar atunci, iar eu am continuat să îi vorbesc din mers, din spate, oprindu-mi gîfîirea, căutînd din priviri un turn:

– Ca un cocoş care îşi cumpără pene pictate , ţintuiam fetuşi de crist pe crucile dimineţii , icoanele mele erau prea lungi şi prea late, îmi acopereau ca nişte solzi toţi pereţii.

Nu mai urca, însă nici nu îşi întorsese faţa, aştepta să închei această declaraţie de dragoste, fiindcă asta faceam, schiţam deja din instinct coordonatele unui anumit fel de a fi cu ea,de a mă exprima, lăsînd să se vadă trăsături care aveau să persiste de atunci înainte pînă în clipa despărţirii, apoi văzusem în lumina galbenă că profilul ei îşi schimbase puţin unghiul, se rotise aproape imperceptibil spre mine pentru a-mi prinde mai bine cuvintele. Şi am încheiat calm, ca şi cum i-aş fi spus că, iată, s-ar putea să plouă:

– Aşa eram cînd ne-am întîlnit într-o zi de marţi, o simplă zi de marţi, o slujnică a duminicii, de mine să nu te desparţi, fată a bucuriei, fată a fricii.

Atunci, coborî a doua oară spre mine,aşa cum te întorci, oarecum dintr-o datorie, după un coleg de grup, pe munte, pentru a mă lua de mînă, spunîndu-mi că nu mai avem mult, la capătul acestei străzi vom putea vedea deja turnul lui Fred.

– De ce m-ai chemat înainte de a termina romanul, chiar fără să fi definitivat nici un rînd ?

Îi pusesem întrebarea abrupt, voit surprinzător, dar mi-a răspuns pe acelaşi ton firesc cu care avea să îmi vorbească întotdeauna.

– Fiindcă un roman nescris este întotdeauna mai frumos decît unul scris, nu crezi ?

Aş fi vrut să o întreb dacă înţelegerea rămîne în picioare, dacă romanul nefăcut are aceeaşi putere ca şi unul făcut, însă mi-a fost teamă să nu îmi spună că şi un trup cu care nu ai făcut dragoste este întotdeauna mai frumos decît unul cu care ai făcut asta, deci romanul virtual va fi răsplătit cu o femeie la fel de imaginară, cartea promisă va primi o promisiune, aşadar nu se va întîmpla nimic între noi.

Înţelesese desigur spaima mea şi găsi o soluţie care mie mi s-a părut atunci ambiguă şi nesatisfăcătoare:

– Lasă viaţa să curgă şi lucrurile să se întîmple firesc.

Mă posomorîsem şi m-am oprit destul de încordat, nu îmi ascundeam dezamăgirea, poate nici agresivitatea, aveam mai tîrziu să mă gîndesc de multe ori la asemenea situaţii.

– O cădere de acord e o cădere de acord, poate că nu ai dorit să scriu cartea pentru a te sustrage dealului , dacă aşa stau lucrurile ar trebui să îmi spui.

Nu zise nimic, continuă să urce cu paşii aceia fireşti, cu fruntea ridicată, cu ohii aţintiţi înainte, abia mai tîrziu înţelesesem că şi ea schiţa coordonatele comunicării, pe care le va găsi repede şi la care nu va renunţa pînă la sfîrşit, iar ori de cîte ori considera că greşesc va tăcea ca şi cum nu m-ar fi auzit, ori va vorbi despre altceva, aşa cum făcu şi acum.

– Fred are optzeci de ani, cînd l-am cunoscut, avea şaptezeci şi patru, atunci mi-a spus că a căutat toată viaţa ochii mei şi i-a găsit abia la sfîrşit, dacă se întîmpla cu douăzeci de ani mai devreme ar fi fost cel mai fericit bărbat de pe pămînt.

Totuşi, mi-am zis în sinea mea, ceea ce spune despre omul acela e încurajator, eu am exact vîrsta la care el ar fi încercat să o cucerească, să o aibă, să o păstreze.

– E însurat cu doamna Greta, continuă Daniela, erau împreună cînd ne-am întîlnit prima oară, mi-a mărturisit că i-a cerut voie soţiei să vorbească cu mine,iar ea a fost de acord, ba chiar s-a oferit să îl ajute şi a fost prima care s-a apropiat de mine şi mi-a spus că dacă iarba ar fi avut exact culoarea ochilor mei, nu ar fi îndrăznit să o calce niciodată.

Aşa am intrat în vorbă şi apoi m-au invitat în turn, unde m-au învăţat să vorbesc perfect englezeşte, franţuzeşte şi nemţeşte, ei vorbesc germana cînd se ceartă, engleza cînd îşi spun lucruri banale şi franceza cînd îşi mărturisesc cît de mult se iubesc. Apoi, ea m-a învăţat cîte ceva despre istoria artei, iar el suficientă istorie încăt să ştiu cînd s-a semnat şi ce semnificaţie a avut pacea de la Westfallia.

– Te iubeşte ? Fred, vreau să zic…

– Nu discutăm, refuz să mă gîndesc la asta, vei vedea că se poartă ca un gentleman desăvîrşit.

– Îi vizitezi noaptea ?

– Doar noaptea. Amîndoi citesc şi vorbesc pînă în zori, beau două, trei ginuri slabe, poate fac încă dragoste, nu ştiu, ea a fost o femeie perfectă, balerină la Opera din Paris, s-au cunoscut la New York, unde de altfel s-a şi născut Fred, tatăl său era directorul unei reprezentanţe comerciale româneşti de acolo.

Trebuie să-ţi mai spun că aceşti doi oameni au un apartament pe Champs Elysees, dar în acel loc nu îşi permit să locuiască împreună cu cîinii şi pisicile lor, aşa încît au venit aici, la Sibiu, au cumpărat turnul şi spun că aici vor rămîne pînă la sfîrşitul zilelor.

– Locuiesc în turn cu cîinii şi pisicile ?

Înainte de a-mi răspunde,ea întinse mîna şi îmi arătă vîrful turnului, se vedea deja peste acoperişurile celorlalte case, apoi se opri şi îmi spuse la ureche, aproape şoptit:

– La parter, au cincizeci de cîini, la etajul întîi, cinicizeci de pisici, la doi locuiesc ei, iar la trei vom locui noi, în noaptea asta şi cîte nopţi vom mai petrece pe aici, împreună.

Daniela scoase un telefon din buzunarul pantalonilor, apăsă p tastă şi spuse:

– Fred, ajungem în cinci minute, te rog nu-l lăsa pe Lars să iasă pe scară, e posibil să nu-l placă pe el şi să se întîmple vreo nenorocire… Tăcu apoi cîteva clipe, după care adăugă cu un glas care mi se păru extrem de tandru, nefiresc de intim: ne vom opri puţin la voi, vom bea ginul împreună, vreau să-l cunoşti pe romancierul meu, dar te rog de pe acum să ne laşi să urcăm repede, avem un deal de parafat în dimineaţa asta. Te pup.