Cum a apărut în conştiinţa dumneavoastră ideea că trebuie să vă legaţi întreaga viaţă de atom şi de fizica lui?

Oricare ar fi domeniul în care vrei să activezi, trebuie să ai un model. Cel puţin în opinia mea! În şcoala generală m-a impresionat fizica mai mult prin laboratorul pe care îl amenajase tatăl meu la şcoala din comună. Mă atrăgeau experimentele de laborator. La liceu am avut şansa să lucrez cu doi profesori „uriaşi”, Milena şi Eugen Boia. Ei au văzut în mine viitorul fizician şi mi-au fost mereu aproape. Nivelul la care am ajuns în liceu a fost un îndemn pentru colegii mai mici de a urma tot fizica. Mi-au spus-o! Iar facultatea, una dintre cele mai grele din acel timp, mi-a desăvârşit formarea. Şi am devenit eu un model pentru studenţii mai tineri, pe care i-am ajutat şi după terminarea studiilor.

Oricând aş lua-o de la început, drumul ar fi acelaşi!

 Care este deosebirea, la nivel afectiv, a trăirii în mediul atomic faţă de trăirile din mediul newtonian? Este uimire, stupefacţie, ori doar curiozitatea fizicianului?

Nu există o trăire afectivă directă a lumii atomice, pentru că nu o percepem senzorial. Dar există un tip aparte de uimire intelectuală. Când înveți despre mecanica cuantică, realitatea devine probabilistică. Lucrurile nu mai au traiectorii clare, nu simţi doar curiozitate, ci chiar o forma de vertij.

Ca fizician, v-a încercat vreodată un sentiment de superioritate vizavi de oamenii care nu pot pătrunde în lumea în care pătrundeţi dumneavoastră?

Sincer, dacă apare, e un semn că ai înțeles prost știința. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât devine mai clar cât de puțin știi.

Aș spune că fizica autentică cultivă modestia, nu superioritatea.

Există riscul pentru fizician ca atunci când priveşte un om să îl vadă ca pe un ansamblu de atomi?

Da, există tentația de reducționism. Dar e o capcană intelectuală. Faptul că un om este, fizic, un sistem de atomi nu epuizează realitatea lui. Emoțiile, conștiința, relațiile — acestea nu dispar doar pentru că le poți descrie chimic. Un fizician matur face diferența între niveluri de descriere, nu le confundă.

Cea mai mare parte a vieţii v-aţi petrecut-o lucrând cu izotopi, electroni, aşadar cu particule. Ce le puneaţi, concret, să facă aceste particule?

Nu „le puneam să facă” ceva în sens direct. Le studiam comportamentul: cum interacționează electronii în câmpuri electrice și magnetice, cum se dezintegrează anumite nuclee (radioactivitate), cum pot fi detectate și măsurate. Practic, construieşti experimente în care particulele îşi ‚,dezvăluie” proprietăţile. Nu le controlezi complet, le provoci să răspundă, şi, în final, încerci să obţii ceva concret. Am mai spus-o, nu mi-a plăcut cercetarea fără o finalizare practică. După un timp relativ scurt, am creat tipuri de surse radioactive cu aplicaţii în industrie şi medicină. Şi, chiar am avut mare succes cu ele!

 Credeți că sensul existenței se găsește la nivel atomic?

Ca fizician, trebuie să spun clar: la nivel strict atomic nu există „sens” în accepțiunea umană. Atomii nu au scop, intenție sau direcție morală. Ei respectă legi — mecanica cuantică, interacțiuni fundamentale, probabilități. Sensul apare abia la nivelul organizării complexe a materiei.

Universul este coerent și inteligibil – ordinea matematică a realității, capacitatea materiei de a genera conștiință, pot sugera că sensul nu este „în atom”, ci rezultă din organizarea lui.

 Dacă materia din corpul nostru se schimbă constant, în ce constă identitatea personală?

Este o observație corectă: la nivel atomic, suntem într-un flux continuu. Majoritatea atomilor din corp sunt înlocuiți în timp. Identitatea nu ține însă de atomii în sine, ci de modul în care sunt organizați. Corpul se schimbă, dar structura și continuitatea proceselor mentale creează senzații. Suntem mai degrabă un proces decât un obiect.

E o diferență fundamentală între substanță și configurație: un râu rămâne „același râu”, deși apa curge constant – este un exemplu sugestiv pe care îl citez.

Există compatibilitate între fizica cuantică și ideea de divinitate?

Există compatibilitate, dar nu o dovadă. Fizica cuantică arată că realitatea este mai profundă și mai puțin intuitivă decât credeam.  Interpretările pot integra ideea unei conștiințe universale. Dar, strict științific, rămânem în zona ipotezelor filozofice, nu a demonstrației.

 Reduce știința misterul sau îl amplifică?

Îl amplifică, fără dubiu. Fiecare răspuns deschide alte întrebări. De exemplu, principiul incertitudinii nu doar că nu elimină misterul, îl mută la un nivel mai profund.

Ați fost privit ca un ciudat pentru că lucraţi într-o lume ciudată?

Uneori, da. Dar mai degrabă din cauza limbajului și preocupărilor abstracte. Lumea atomică pare „stranie” pentru că nu e vizibilă, nu pentru că ar fi mai puțin reală.

 De ce trecerea din lumea atomilor spre administrație/politică?

Pentru că, la un moment dat, apare întrebarea: ce faci cu cunoașterea? Știința explică lumea. Administrația încearcă să o îmbunătățească concret. E o schimbare de scară: de la particule la oameni. În plus, îmi demonstrasem deja că am ajuns, doar prin puterile mele, în vârf. Era totul bine pus la punct, făcusem destul pentru partea ştiinţifică a comunităţii si am vrut să-mi demonstrez că pot ajuta întreaga comunitate în care m-am format, să trăiască mai bine. Am vrut să-i dau ceva înapoi…

 Unde e mai multă ordine?

Paradoxal: în lumea atomică, aşa cum reiese şi din răspunsul precedent. Ecuațiile sunt clare, legile sunt precise. În societate, intervin emoții, interese, imprevizibil.

Un electron e mai previzibil decât un alegător!

 

Aveţi nostalgia laboratorului?

Mereu! Când eram directorul general al regiei naţionale şi aveam în subordine două institute cu 1000 de salariaţi, îmi făceam timp zilnic să mă întorc la telemanipulatorii mei, la instalaţia de sudură, la echipamentele de măsurare şi să creez o nouă sursă. Devenisem dependent!!! Şi acum, dacă aş mai avea timp, sunt convins că m-aş linişti imediat în faţa celulei fierbinţi. Şi nici nu mi-am pierdut dexteritatea!

Laboratorul are liniște, rigoare, claritate. Dar și impact limitat. În societate, rezultatele sunt mai vizibile, dar și mai haotice.

 Spuneți-ne despre contribuția fizicianului în medicină.

Am lucrat mult în spitalele din România, am omologat sursa necesară tratării cancerului. Dar era prea scumpă şi spitalele nu şi-o puteau permite. Am importat de afară surse, la fel de scumpe, dar obţinute pe diverse programe de cercetare. Împreună cu o echipă extraordinară, am dezafectat toate aceste surse, atunci când activitatea lor a scăzut şi nu mai erau eficiente. Dar, pentru a ajuta spitalele, am mai schimbat sursele între ele, de la un spital care îşi permitea o sursă nouă, la altele care nu aveau bani. Şi, astfel am ajutat la salvarea sau măcar prelungirea vieţii unor bolnavi. Şi m-am simtit atât de bine… Aici intervine rolul fizicianului, fără de care medicul specialist ar avea mari probleme. Fizicianul ştie că fasciculul trebuie să fie foarte puternic şi foarte bine colimat. Şi, mai mult decât atât, să „lovească” doar celulele bolnave. El ştie să poziţioneze aparatul, el ştie să recalibreze instalaţia.

Pentru mine, este foarte clar: fără fizică, multe tratamente moderne nu ar exista!

Știu cetăţenii că v-aţi ocupat mulţi ani de fizica atomică?

Unii da, mulți nu. Și, sincer, nici nu este esențial. Oamenii judecă rezultatele prezente, nu biografia științifică.

A fi fizician nu înseamnă că trăiești într-o altă lume. Înseamnă că vezi aceeași lume în mai multe ,,realităţi”. Și, poate cel mai important: nu devii mai deștept decât ceilalți — devii mai conștient de complexitatea realităţii.

Vă mulțumesc.

Un interviu de Gheorghe Smeoreanu

(Interviul face parte din volumul în curs de apariție, la Editura Hoffman, intitulat ”Un milion de întrebări nepuse)