V-am solicitat un interviu pentru că sunteți un om cu multe valențe.

Ați fost profesor universitar și aveți un doctorat într-un domeniu tehnic, ați fost prefect de Vâlcea, director la Banca Națională, ați fost Consul la Marsilia, iar apoi Ambasador la Tirana. Ca să nu mai spun că în frageda tinerețe ați activat în cadrul U.T.C.

Prima întrebare sună astfel: cum se vede fostul regim politic din perspectiva  unui om realizat în actualul regim politic și cum vedea tânărul realizat în fostul regim politic perspectiva evoluției într-un alt regim politic?

 

Înainte de a răspunde propriu-zis la întrebare, cred că este util să ne oprim pentru o clipă asupra sensului expresiei „a fi realizat în viață”. În limbajul comun, această formulă este adesea asociată cu succesul vizibil: funcțiile ocupate, succesele financiare, titlurile ori poziția socială și mai rar, succesele academice sau recunoașterea publică. Dar, dacă privim lucrurile într-o perspectivă mai profundă, realizarea unui om nu se reduce la aceste elemente exterioare. Eu cred că ele sunt doar semnele vizibile ale unui drum, nu esența lui.

După părerea mea, în sens intelectual și uman, a fi realizat în viață înseamnă, înainte de toate, a construi un parcurs coerent al formării și al responsabilității. Înseamnă să îți cultivi mintea prin educație, să îți formezi caracterul prin muncă și să îți pui competența în slujba societății. Realizarea autentică nu este doar o acumulare de poziții sau de titluri, ci rezultatul unui proces îndelungat de maturizare intelectuală și morală.

Filosoful Aristotel vorbea despre eudaimonia, acea stare de împlinire care apare atunci când omul își exercită virtuțile și își folosește rațiunea pentru a contribui la viața cetății. Din această perspectivă, realizarea nu este un moment singular, ci un proces de devenire, o construcție lentă a propriei personalități.

Așa deci aș putea spune că ideea de „om realizat” capătă o semnificație mult mai largă. Un om este realizat nu doar pentru că a ocupat anumite funcții, ci pentru că a reușit să construiască o legătură autentică între formarea sa intelectuală și responsabilitatea față de comunitate. Mergând pe această idee, poate în acest sens ați dirijat întrebarea către un personaj care de data asta sunt eu, și pe care îl considerați realizat…

Privind retrospectiv, cred că destinul unui om nu poate fi desprins de epoca în care trăiește. Fiecare generație își construiește viața într-un anumit context istoric, cu instituțiile, ideile și limitele sale. De aceea, atunci când vorbim despre trecut, trebuie să avem o anumită prudență intelectuală. Istoria nu trebuie privită doar prin criteriile prezentului, ci înțeleasă în logica timpului în care oamenii au trăit și au acționat.

Generația mea s-a format într-o perioadă în care România avea o altă organizare politică și socială. Era o societate în care statul avea un rol dominant, iar traseele profesionale erau într-o anumită măsură mai previzibile. Pentru mulți dintre noi, drumul afirmării a trecut prin educație, prin disciplină intelectuală și prin muncă. Eu am ales drumul universității și al urcușului truditor al intelectualului. Am devenit profesor universitar și am obținut un doctorat într-un domeniu tehnic – electrotehnică mai precis -, iar această formare mi-a influențat profund modul de a privi lumea. Combinația dintre a fi un specialist în două domenii de vârf, adică inginer și economist și apoi devenit profesor universitar, cred că mi-au marcat parcursul profesional cât și traseul în viață.

Științele tehnice au o virtute esențială: ele te învață rigoarea și respectul pentru realitate. Într-un laborator sau într-o demonstrație tehnică nu poți construi argumente pe impresii sau pe emoții; trebuie să lucrezi cu date, cu logică și cu verificarea permanentă a concluziilor. Această disciplină intelectuală m-a însoțit și în viața publică, ajutându-mă să privesc problemele societății cu echilibru și cu simțul proporțiilor.

În tinerețea mea, implicarea în organizațiile de tineret ale vremii, inclusiv în cadrul U.T.C., era aproape firească pentru un tânăr care își începea cariera. Pentru mulți dintre noi, aceste structuri reprezentau mai degrabă un cadru instituțional de participare la viața comunității decât o expresie a unei adeziuni ideologice profunde. Fiecare epocă are formele ei de organizare socială, iar oamenii trăiesc și se dezvoltă în interiorul acestora.

Tot Aristotel spunea că „omul este prin natura sa o ființă politică”, adică o ființă care trăiește în cetate și participă la viața comunității. În acest sens, generația mea nu a făcut altceva decât să își trăiască tinerețea în instituțiile existente la acel moment istoric.

Schimbările din anul 1989 au reprezentat, fără îndoială, unul dintre cele mai importante momente din istoria recentă a României. Pentru întreaga societate a fost o ruptură majoră, dar pentru cei care aveau deja o experiență profesională a fost și o provocare de adaptare. România a început atunci un proces complex de transformare: instituțiile statului au fost reformate, economia a trecut prin schimbări profunde, iar societatea a trebuit să își redefinească valorile.

În acea perioadă am avut șansa să ocup diferite funcții publice și administrative. Am fost prefect al județului Vâlcea într-un moment în care administrația românească se afla în plină reconstrucție instituțională. Nu a fost o perioadă ușoară, dar a fost o perioadă importantă, pentru că atunci s-au pus bazele unor mecanisme administrative care funcționează și astăzi.

Experiența de consilier și apoi de director la Banca Națională a României mi-a oferit o perspectivă diferită asupra funcționării statului. Banca Națională este una dintre instituțiile care au reușit să păstreze, în ciuda tuturor schimbărilor politice, un spirit de rigoare și de profesionalism. În economie, stabilitatea și responsabilitatea sunt esențiale, iar această instituție a jucat un rol important în menținerea echilibrului financiar al țării.

Ulterior, activitatea diplomatică – mai întâi ca ministru consilier la Marsilia, iar apoi ca ambasador la Tirana – mi-a oferit o perspectivă nouă asupra României. Atunci când reprezinți țara ta în exterior, începi să o privești cu mai multă luciditate. Înțelegi mai bine atât dificultățile, cât și potențialul ei. Diplomația este, în fond, o școală a echilibrului și a responsabilității.

Privind în urmă, nu cred că viața mea poate fi împărțită simplu în două capitole – înainte și după schimbarea regimului politic. Mai degrabă a fost un parcurs de continuitate profesională într-o societate aflată în transformare. Regimurile politice se schimbă, dar valorile fundamentale – educația, seriozitatea muncii și responsabilitatea publică – rămân repere constante.

În acest sens îmi amintesc reflecția lui Socrate, care spunea că „o viață neexaminată nu merită trăită”. Privirea retrospectivă asupra propriei vieți este, de fapt, un exercițiu de înțelegere a epocii în care ai trăit. Fiecare etapă – universitatea, administrația, banca centrală sau diplomația – a fost pentru mine o formă de învățare.

Dacă ar fi însă să privesc lucrurile din perspectiva tânărului care eram la începutul acestui drum, cred că evoluția mea poate fi înțeleasă ca o formă de continuitate a unei aspirații simple: dorința de a învăța, de a munci și de a fi util societății în care trăiesc. Un tânăr realizat într-un sistem politic nu își construiește viitorul doar în funcție de ideologia vremii, ci mai ales în funcție de formarea sa intelectuală și de seriozitatea cu care își asumă profesia.

În fond, ceea ce duce mai departe un destin nu este neapărat regimul politic în care ai început, ci capacitatea de a te adapta și de a rămâne fidel valorilor fundamentale ale profesiei tale. Un tânăr care a pornit la drum în vechiul regim politic putea spera, înainte de toate, la o evoluție bazată pe competență, pe educație și pe muncă. Dacă aceste repere rămân stabile, schimbările istorice devin mai degrabă etape ale drumului decât obstacole insurmontabile.

De aceea, privind înapoi, cred că evoluția unui tânăr realizat care și-a început cariera în acel context trebuie înțeleasă nu ca o contradicție între două epoci, ci ca un parcurs firesc al unei generații care a traversat istoria și s-a adaptat schimbărilor ei.

Regimurile politice trec, epocile se schimbă, dar ceea ce rămâne din viața unui om este ceea ce a construit prin educație, muncă și caracter. Iar aceasta este, cred, adevărata măsură a unei vieți împlinite.

Dacă ar fi să privesc această evoluție din perspectiva drumului parcurs în viață de un tânăr care începe într-un alt sistem politic, cred că aspirațiile lui erau, în esență, aceleași pe care le au foarte mulți tineri, indiferent de epocă: dorința de a învăța, de a se afirma prin competență și de a avea un rol util în societate. Un tânăr realizat într-un anumit regim politic nu își construiește destinul doar în funcție de ideologia vremii, ci mai ales în funcție de seriozitatea formării sale și de fidelitatea față de profesia pe care o alege.

Regimurile politice se schimbă, epocile se succed, dar ceea ce rămâne din viața unui om este ceea ce a construit prin educație, muncă și caracter. Iar dacă există o adevărată măsură a realizării în viață, aceasta nu este doar succesul exterior, ci conștiința că ai reușit să îți păstrezi, dincolo de toate schimbările timpului, demnitatea intelectuală și responsabilitatea față de o viață pe care o ai de trăit și evident, față de oameni….

 

Care a fost defectul principal al regimului Ceaușescu?

 

Din punctul meu de vedere, atunci când vorbim despre regimul Ceaușescu trebuie să evităm judecățile simpliste. Istoria este întotdeauna mai complexă decât formulele scurte. Totuși, dacă ar fi să identific câteva dintre defectele structurale ale acelui sistem, ele țin în primul rând de modul în care era organizată puterea și de rigiditatea instituțională a regimului.

În fapt, putem aminti chiar mai multe aspecte nefuncționale ale fostului regim.

Primul defect major – în opinia mea – a fost excesul de centralizare a puterii. În ultimele decenii ale regimului, deciziile importante erau concentrate într-un cerc foarte restrâns. În teoria politică modernă există ideea că stabilitatea unei societăți depinde de echilibrul instituțiilor. Montesquieu arăta că o putere prea concentrată devine vulnerabilă pentru că își pierde mecanismele de corecție.

În cazul României comuniste, acest lucru s-a văzut mai ales în anii ’80, când deciziile economice majore erau luate într-un mod foarte centralizat, fără un dialog real cu societatea sau cu specialiștii din diferite domenii.

Un al doilea defect important a fost distanța crescândă dintre conducerea politică și realitatea socială. În orice stat funcțional există mecanisme prin care conducătorii pot percepe direct starea societății – dezbaterea publică, presa liberă sau competiția politică. În sistemul comunist aceste mecanisme erau foarte limitate, iar uneori informația care ajungea la nivelul conducerii era filtrată.

Această ruptură s-a văzut foarte clar în criza economică din anii ’80, când politica de rambursare accelerată a datoriei externe a dus la măsuri de austeritate severe: raționalizarea alimentelor, limitarea consumului de energie și scăderea nivelului de trai. Pentru o mare parte a populației, aceasta a fost experiența care a marcat cel mai puternic percepția asupra regimului.

Un alt moment relevant a fost accentuarea cultului personalității în jurul liderului politic, mai ales după anii ’70. În loc ca instituțiile statului să funcționeze prin mecanisme instituționale solide, ele au ajuns să graviteze tot mai mult în jurul unei singure autorități. Istoria politică arată că atunci când instituțiile sunt eclipsate de personalizarea excesivă a puterii, sistemele devin fragile.

De asemenea, trebuie menționată și tendința de izolare progresivă a României în plan internațional, mai ales în ultimul deceniu al regimului. Într-o perioadă în care lumea devenea din ce în ce mai interconectată economic și tehnologic, această izolare a redus posibilitățile de modernizare ale economiei.

În același timp, trebuie spus că regimul comunist românesc a cunoscut și perioade diferite, nu toate identice. De pildă, în anii ’60 și începutul anilor ’70 au existat momente de deschidere relativă și de modernizare industrială. Dar, în timp, sistemul a devenit tot mai rigid și mai puțin capabil să se reformeze.

Aici se află, probabil, defectul său cel mai profund: incapacitatea de a se adapta la schimbările epocii. Gânditorul francez Alexis de Tocqueville observa că regimurile politice nu cad neapărat din cauza celor mai mari greșeli, ci adesea pentru că nu reușesc să se reformeze la timp.

Privind astăzi acea perioadă, cred că lecția ei istorică este foarte clară. Orice societate are nevoie de stabilitate, dar are nevoie și de instituții capabile să corecteze greșelile și să se adapteze realității. Fără această capacitate de adaptare, chiar și sistemele care par solide la un moment dat pot deveni fragile.

Din această perspectivă, limitele regimului Ceaușescu nu au fost doar economice sau politice în sens strict, ci mai ales limite structurale ale unui sistem care, în timp, a devenit prea centralizat, prea rigid și prea puțin deschis la reformă.

 

Evident că vă așteptați să vă întreb: care sunt defectele principale ale societății românești de azi?

 

Cred că atunci când vorbim despre defectele unei societăți trebuie să o facem cu o anumită prudență și cu simțul echilibrului. O societate nu este o abstracțiune; ea este alcătuită din oameni, instituții și mentalități care evoluează în timp, iar evoluția sa se desfășoară într-un cadru larg internațional și într-o dinamică continuă, uneori greu de anticipat și controlat.

În cazul României de astăzi, trebuie să ținem cont și de faptul că societatea noastră a traversat, în ultimele decenii, un proces complex de tranziție politică, economică și socială. În mod firesc, un asemenea proces lasă în urmă atât realizări, cât și dificultăți.

Dacă ar fi totuși să identific câteva dintre slăbiciunile principale ale societății românești de astăzi, cred că una dintre ele este fragilitatea culturii instituționale. Instituțiile moderne funcționează bine atunci când există stabilitate, reguli clare și respect pentru competență. În România, această cultură instituțională este încă în curs de consolidare.

Un aspect important al acestei probleme este dificultatea de a pune oamenii potriviți în locurile potrivite. În orice societate modernă, performanța instituțiilor depinde în mare măsură de calitatea profesională a celor care le conduc sau lucrează în cadrul lor. Uneori, în societatea românească, criteriile de competență și de merit nu au fost întotdeauna aplicate cu suficientă consecvență.

Filosoful Platon observa încă din Antichitate că buna funcționare a cetății depinde de faptul că fiecare își îndeplinește rolul pentru care este cel mai bine pregătit. În limbajul contemporan, acest principiu se traduce prin ideea de meritocrație.

În legătură cu aceasta apare și o altă problemă: valorificarea insuficientă a specialiștilor. România are foarte mulți oameni bine pregătiți în domenii tehnice, economice, științifice sau culturale. Totuși, nu întotdeauna societatea reușește să creeze mecanisme eficiente prin care acești specialiști să fie implicați în procesul decizional sau să fie stimulați să contribuie la dezvoltarea instituțiilor.

Un alt aspect important ține de stimularea corectă a performanței. În orice sistem modern, performanța trebuie încurajată prin mecanisme clare de recunoaștere și promovare. Atunci când aceste mecanisme sunt neclare sau inconsecvente, apare riscul demotivării profesionale.

De asemenea, cred că societatea românească mai are de consolidat și cultura ordinii și a disciplinei instituționale. Ordinea și disciplina nu trebuie înțelese în sens rigid sau autoritar, ci în sensul respectului pentru reguli și pentru responsabilitatea profesională. Societățile care funcționează bine sunt acelea în care regulile sunt respectate nu doar din obligație, ci și din convingerea că ele sunt necesare pentru buna funcționare a comunității.

Un alt aspect care influențează evoluția societății este nivelul de încredere socială. Sociologii arată că societățile prospere sunt acelea în care există un grad ridicat de încredere între oameni și între cetățeni și instituții. În România, această încredere a fost uneori afectată de experiențele istorice ale secolului trecut și de dificultățile tranziției.

În același timp, cred că trebuie subliniat și faptul că societatea românească are resurse importante de energie și creativitate. În multe domenii există oameni competenți, bine pregătiți, care demonstrează că România are un potențial considerabil.

Același gânditor francez Alexis de Tocqueville spunea că democrația nu este doar un sistem politic, ci și o formă de cultură civică, bazată pe responsabilitate, participare și respect pentru instituții. Din această perspectivă, provocarea principală a societății românești de astăzi este consolidarea unei asemenea culturi.

În fond, defectele unei societăți nu trebuie privite ca niște condamnări definitive, ci ca provocări ale evoluției istorice. Maturitatea unei societăți se vede tocmai în capacitatea ei de a corecta aceste slăbiciuni: de a pune oamenii potriviți în locurile potrivite, de a valorifica specialiștii, de a stimula performanța și de a consolida respectul pentru ordine, disciplină și instituții.

Iar dacă aceste lucruri se vor realiza în mod consecvent, atunci societatea românească va putea transforma multe dintre slăbiciunile sale actuale în surse de progres și maturizare civică.

În același timp, cred că este important să privim societatea românească și cu o doză de încredere și optimism realist. Cum aminteam mai sus, România dispune de resurse importante, atât umane, cât și materiale. Avem oameni bine pregătiți, creativi, capabili să performeze în domenii foarte diverse – de la știință și tehnologie până la cultură, economie sau administrație. În plus, țara noastră dispune și de resurse naturale, de o poziție geografică favorabilă și de o tradiție culturală solidă.

Problema fundamentală nu este, așadar, lipsa resurselor, ci modul în care acestea sunt identificate, organizate și valorificate. Societățile care reușesc să evolueze sunt acelea care știu să creeze mecanisme eficiente pentru a pune în valoare competența, pentru a stimula inițiativa și pentru a promova oamenii potriviți în locurile potrivite.

În acest sens, cred că provocarea principală a societății românești nu este atât una de potențial, cât una de metodă și de exigență. Este nevoie de reguli clare, de criterii meritocratice, de instituții solide și de o cultură a responsabilității profesionale.

 

Se vorbește foarte mult despre fericire. Are legătură fericirea cu succesul?

 

Într-adevăr, se vorbește într-adevăr foarte mult, în ultimii ani, despre fericire, iar această temă apare frecvent în discuțiile despre succes, despre carieră sau despre împlinirea personală. Totuși, cred că și aici este important să facem o distincție între aceste două concepte, pentru că ele nu sunt identice, iar acesta este un concept acceptat de către mulți filozofi.

Cum precizam și mai înainte, în limbajul curent, succesul este adesea asociat cu realizările exterioare: poziția socială, recunoașterea publică, rezultatele profesionale sau prosperitatea materială. Fericirea, în schimb, este o stare interioară, mult mai subtilă și mai profundă. Ea ține de echilibrul dintre ceea ce suntem, ceea ce facem și sensul pe care îl găsim în viața noastră.

Există, desigur, o anumită legătură între succes și fericire. Realizările profesionale pot aduce satisfacție, recunoaștere și sentimentul că efortul depus are un sens. Dar istoria și experiența umană ne arată că succesul exterior nu garantează întotdeauna fericirea interioară.

Scriitorul Mark Twain spunea, cu ironia lui caracteristică, că „nu succesul aduce fericirea, ci fericirea aduce succesul”. Ideea din spatele acestei observații este că oamenii care găsesc un sens autentic în ceea ce fac, care își păstrează echilibrul interior și bucuria de a trăi, au șanse mai mari să construiască și un parcurs profesional solid.

În realitate, fericirea este adesea legată de lucruri mai simple și mai profunde: de echilibrul interior, de relațiile umane, de sentimentul utilității sociale și de convingerea că munca pe care o faci are un sens.

De aceea, cred că relația dintre succes și fericire trebuie privită cu o anumită nuanță. Succesul poate contribui la fericire, dar nu o poate înlocui. În cele din urmă, fericirea este mai degrabă rezultatul unei vieți trăite cu sens, cu echilibru și cu responsabilitate.

În acest sens, poate că adevărata realizare a unui om nu este doar succesul exterior, ci capacitatea de a găsi un echilibru între realizările sale și liniștea interioară. Iar atunci când acest echilibru există, succesul și fericirea nu mai sunt concepte opuse, ci devin două dimensiuni complementare ale unei vieți împlinite.

 

Pe care direcție profesională v-ați simțit cel mai util societății?

 

Privind retrospectiv parcursul meu profesional, care a inclus activitatea universitară, administrația publică, domeniul economic și diplomația, pot spune că fiecare dintre aceste etape mi-a oferit posibilitatea de a contribui într-un fel sau altul la viața societății. Totuși, dacă ar fi să identific direcția în care m-am simțit cel mai util, cred că activitatea diplomatică a avut pentru mine cea mai mare semnificație.

Diplomația are o particularitate aparte: ea presupune reprezentarea intereselor unei întregi țări în relația cu alte state. În momentul în care reprezinți România în exterior – cum a fost cazul meu de consul la Marsilia, și de Ambasador la Tirana – responsabilitatea capătă o dimensiune mult mai largă. Nu mai acționezi doar în nume personal sau profesional, ci în numele statului și al societății pe care o reprezinți.

În perioada în care am activat la Marsilia, una dintre preocupările importante a fost consolidarea relațiilor dintre comunitatea românească din sudul Franței și instituțiile statului român. Marsilia este un oraș cu o tradiție comercială și culturală foarte bogată, iar în acea perioadă am încercat să contribuim la întărirea relațiilor economice și culturale dintre România și această regiune a Franței. Am  organizat întâlniri cu autorități locale, evenimente culturale și acțiuni de sprijin pentru comunitatea românească, astfel încât prezența României să fie mai bine cunoscută și respectată. S-au făcut înfrățiri între localități, au fost aduși specialiști în cadrul unor schimburi de experiență atent gândite, au fost demarate acțiuni și schimburi economice, s-au desfășurat numeroase activități culturale… Mulți vâlceni știu despre aceste lucruri…

Apoi, experiența diplomatică a continuat în calitatea avută de ambasador la Tirana, într-un context deosebit de interesant, având în vedere relațiile istorice și culturale dintre România și Albania.

Dincolo de obligațiile stricte ale misiunii am scris lucrări cu impact diplomatic, am dezvelit busturi care să amintească peste timp de personalități cu totul speciale pentru cele două țări – și aici aș aminti pe marele Nicolae Iorga – am fost alături de încercările grele prin care a trecut poporul albanez în acea perioadă, am organizat schimburi culturale și economice și am organizat numeroase burse în România de care s-au bucurat mulți tineri albanezi. În această perioadă am urmărit dezvoltarea dialogului bilateral și consolidarea cooperării dintre cele două state, atât pe plan politic, cât și economic și cultural. Un aspect important a fost și sprijinirea comunităților aromâne și a legăturilor culturale dintre cele două popoare, care au vechi rădăcini istorice.

Cu toate acestea, în diplomație, realizările nu sunt întotdeauna spectaculoase sau vizibile imediat. De multe ori ele constau în construirea unor punți de dialog, în consolidarea unor relații de încredere și în facilitarea cooperării dintre instituții și comunități. Dar tocmai aceste lucruri, uneori discrete, au o importanță durabilă în relațiile dintre state.

Desigur, celelalte etape ale vieții mele profesionale au avut, la rândul lor, o utilitate importantă. Activitatea universitară a fost esențială pentru formarea intelectuală a tinerilor și pentru transmiterea cunoașterii. Universitatea este locul în care se formează generațiile viitoare, iar acest lucru reprezintă o contribuție fundamentală pentru orice societate.

Experiența din administrația publică, în calitate de prefect al județului Vâlcea, mi-a oferit contactul direct cu problemele concrete ale comunității și cu responsabilitatea organizării vieții administrative. Fără să detaliez sau să vin cu argumente, îmi revin totuși în memorie, din acea perioadă, momentele teribile ale scufundărilor de mine de la Ocnele Mari, vizitele ambasadorilor din întreaga lume de la București pentru a  vedea pe viu frumosul județ Vâlcea, ori reformarea multor instituții publice incluzând întreaga problematică… Oricum, ar fi enorm de multe de reamintit…

La rândul ei, activitatea de consilier și director la Banca Națională a României mi-a oferit o perspectivă – dar și o cunoaștere și punere în practică – asupra mecanismelor economice și asupra rolului instituțiilor financiare în menținerea stabilității statului. Și aici am publicat alte lucrări științifice, presupunând la rândul lor numeroase frământări, provocări și evident, responsabilități.

Totuși, dintre toate aceste experiențe, cred că diplomația a avut cea mai amplă dimensiune de utilitate publică, pentru că ea presupune reprezentarea directă a intereselor naționale într-un spațiu internațional complex. Poate și pentru că aprecierile și evaluările, în diplomație, pot avea o mai slabă componentă de subiectivism, lucru care se întâmplă adesea în țară și de ce nu, la noi în județ.

Și totuși, aceste etape nu sunt separate, ci se completează reciproc. Activitatea universitară a oferit fundamentul intelectual, experiența administrativă a oferit contactul cu realitățile societății, sistemul bancar mi-a exersat rigoarea, iar diplomația a deschis perspectiva internațională.

Privind în ansamblu, cred că utilitatea unui parcurs profesional nu se măsoară doar prin funcțiile ocupate, ci prin capacitatea de a folosi experiența acumulată în slujba societății și a interesului public.

Iar dacă activitatea diplomatică mi-a oferit ocazia de a reprezenta România în lume și de a contribui la consolidarea unor relații importante pentru țara noastră, celelalte etape ale vieții profesionale au fost cele care au construit experiența necesară pentru a face acest lucru.

 

Având profilul unui om realizat, vă întreb cum v-ați dus viața de zi cu zi?

 

Este o întrebare care pare simplă, dar care, în realitate, trimite la ceva mult mai profund: la felul în care un om își organizează viața de fiecare zi și la principiile după care își conduce existența. Pentru că, dincolo de funcții, de titluri sau de realizări profesionale, viața unui om este, în fond, suma zilelor sale obișnuite.

Dacă ar fi să descriu în câteva cuvinte felul în care mi-am dus viața de zi cu zi, aș spune că am încercat să o conduc după câteva principii relativ simple: disciplina muncii, respectul pentru cunoaștere și echilibrul între responsabilitatea profesională și viața personală.

Activitatea intelectuală, fie că vorbim despre universitate, administrație, bancă sau diplomație, presupune o anumită rigoare a timpului. O mare parte din viața mea a fost organizată în jurul studiului, al pregătirii profesionale și al reflecției asupra problemelor cu care m-am confruntat în activitatea publică. Chiar și în perioadele foarte încărcate, am considerat că lectura și studiul sunt indispensabile.

Se spune că „nu avem prea puțin timp, ci pierdem mult din el”. Această înțelepciune m-a făcut întotdeauna să privesc timpul ca pe o resursă prețioasă, care trebuie folosită cu responsabilitate.

În același timp, am încercat să păstrez un anumit echilibru interior. Viața profesională poate deveni uneori foarte solicitantă, mai ales atunci când implică responsabilități publice. De aceea, cred că este important ca un om să își păstreze și momentele de liniște, de reflecție sau de dialog cu familia și cu prietenii.

De asemenea, am considerat întotdeauna că viața de zi cu zi trebuie trăită cu simplitate și naturalețe. În fond, marile realizări ale unei vieți nu sunt rezultatul unor gesturi spectaculoase, ci al unei munci constante, duse cu răbdare și cu seriozitate.

Leonardo da Vinci spunea că „simplitatea este sofisticarea supremă”. Cred că această idee exprimă foarte bine modul în care poate fi trăită o viață echilibrată: fără ostentație, dar cu multă consecvență în muncă și în gândire.

Privind înapoi, îmi dau seama că viața de zi cu zi nu a fost niciodată separată de ideea de responsabilitate. Fie că era vorba despre activitatea universitară, despre funcțiile publice sau despre misiunile diplomatice, fiecare zi a adus cu sine obligația de a face lucrurile cât mai bine posibil.

În fond, viața unui om nu se construiește prin evenimentele rare și spectaculoase, ci poate prin felul în care își trăiește fiecare zi. Iar dacă există o formă de realizare în viață, cred că ea constă tocmai în această capacitate de a transforma munca zilnică într-un mod de a contribui, fie și modest, la binele comunității. Este poate un răspuns complicat și poate nu este cel mai bun modus vivendi, dar am încercat, pe cât s-a putut, să mă traduc în modul cel mai sincer.

 

Acordați vreun un rol lui Dumnezeu în viața dumneavoastră?

 

Cred că întrebarea despre rolul lui Dumnezeu în viața unui om este una dintre cele mai profunde întrebări pe care și le poate pune cineva. Ea nu ține doar de religie în sens strict, ci și de modul în care fiecare dintre noi înțelege sensul existenței, responsabilitatea morală și limitele condiției umane.

În ceea ce mă privește, cred că dimensiunea spirituală a vieții este extrem de importantă. Omul, chiar dacă este o ființă rațională și capabilă de cunoaștere, rămâne în același timp o ființă care își pune întrebări despre sensul vieții, despre bine și rău, despre destin și despre locul său în univers. În acest sens, credința în Dumnezeu reprezintă pentru mulți oameni o formă de orientare morală și de echilibru interior.

Filosofia și religia au încercat de-a lungul timpului să răspundă acestor întrebări fundamentale. Blaise Pascal, celebrul gânditor francez, spunea că „omul depășește infinit omul”, sugerând că în interiorul ființei umane există o deschidere către ceva mai înalt decât simpla existență materială.

În viața mea, credința nu a fost neapărat o manifestare spectaculoasă, ci mai degrabă o prezență discretă, dar constantă, legată de ideea de responsabilitate morală și de conștiința faptului că există valori care depășesc interesele imediate ale vieții cotidiene.

În același timp, cred că religia are și un rol important în cultura și identitatea unui popor. Pentru societatea românească, credința creștină a reprezentat de-a lungul istoriei nu doar o formă de spiritualitate, ci și un element de coeziune culturală și morală.

Desigur, fiecare om își trăiește credința într-un mod personal. Important este ca această dimensiune spirituală să contribuie la formarea unei conștiințe morale, la respectul față de ceilalți și la cultivarea valorilor fundamentale ale vieții: adevărul, responsabilitatea și solidaritatea.

În acest sens, cred că rolul lui Dumnezeu în viața unui om nu se manifestă neapărat prin gesturi spectaculoase, ci mai ales prin acele repere interioare care ne ajută să distingem binele de rău și să ne păstrăm echilibrul moral.

În fond, așa cum spunea Sfântul Augustin, „neliniștit este sufletul nostru până când se odihnește în Dumnezeu”. Iar această căutare a sensului și a echilibrului interior face parte, cred, din însăși natura profundă a omului.

 

Cum v-ați educat copiii, ce neliniști ați avut, ce împliniri ca părinte aveți dar și ce griji vă încearcă privitor la viața urmașilor?

 

Cred că educația copiilor începe înainte de cuvinte, prin exemplul de fiecare zi. Copiii văd cum trăiești, cum muncești, cum respecți oamenii și valorile. Eu și soția mea, și ea doctor, în științe matematice, și cu o activitate de profesor de aproape patruzeci de ani, am încercat să le oferim băieților noștri, Sebastian și Octavian, înainte de toate, dragoste, stabilitate și respect pentru carte. Am crezut întotdeauna că școala este una dintre cele mai sigure căi prin care un om își poate construi libertatea și demnitatea.

Nu a fost însă doar liniște. Ca orice părinte, am avut multe neliniști. Te întrebi dacă ai făcut suficient, dacă i-ai pregătit pentru viață, dacă le-ai oferit prea mult sau prea puțin decât ceea ce își doresc sau – de ce nu, în comparație cu alți copii -dacă vor avea puterea să treacă prin încercările speciale din viață. Cred că educația copiilor începe înainte de cuvinte, prin exemplul de fiecare zi. Copiii văd cum trăiești, cum muncești, cum respecți oamenii și valorile.

Lumea de astăzi este adesea mai grăbită, mai competitivă și uneori mai rece decât cea în care am crescut noi.

Astăzi, când îi văd că au devenit doctori în științe, că au absolvit fiecare câte două facultăți și că și-au găsit locul în instituții serioase – unul la Banca Națională, celălalt la SNSPA – simt o bucurie profundă. Dar adevărata împlinire nu este doar în titluri sau profesii. Cea mai mare bucurie este că au devenit oameni serioși, echilibrați și oameni de familie.

Pentru un părinte există un moment tăcut, aproape greu de descris: clipa în care îți dai seama că fiii tăi merg mai departe pe propriul drum, fără să mai aibă nevoie de mâna ta, dar purtând în ei valorile pe care ai încercat să le sădești.

Grijile nu dispar niciodată. Părinții rămân părinți toată viața. Îți dorești ca viața lor să fie dreaptă, ca societatea să prețuiască meritul și munca, ca ei să trăiască într-o lume mai echilibrată și mai dreaptă.

Dar, în același timp, simt și o liniște adâncă. Pentru că, dincolo de toate, cel mai important lucru pe care îl poate face un părinte este să lase în urmă oameni buni.

Iar atunci când vezi că fiii tăi încearcă să trăiască frumos, să muncească serios și să respecte valorile în care au crescut, ai sentimentul că viața ta nu a fost în zadar.

 

 Dacă ați lua viața de la început, ce ați face altfel?

  

Dacă ar fi să-mi iau viața de la început, probabil că nu aș schimba lucrurile esențiale. Fiecare om este, până la urmă, rezultatul drumului pe care l-a parcurs – cu reușite, cu ezitări, cu alegeri inspirate și cu unele mai puțin inspirate. Toate acestea ne formează caracterul și ne dau o anumită înțelegere a lumii.

Poate totuși aș fi mai selectiv în anumite privințe: în oamenii cu care îmi petrec timpul, în prieteniile pe care le cultiv și în lucrurile cărora le dau importanță. Viața ne învață, uneori târziu, că timpul este cea mai prețioasă resursă pe care o avem și că el trebuie oferit celor care îl merită cu adevărat.

Privind în urmă, îmi dau seama că uneori am neglijat timpul personal – timpul pentru familie, pentru prieteni, pentru liniștea interioară. Viața profesională te poate absorbi cu totul, iar dorința de a face lucruri utile pentru societate te împinge mereu înainte. Dar echilibrul dintre muncă și viață este o lecție pe care o înveți treptat.

De asemenea, poate aș încerca să pun mai repede în practică o parte din lucrurile pe care le-am acumulat ca experiență și cunoaștere. Uneori, oamenii adună multă înțelepciune, dar o folosesc prea târziu sau prea puțin.

Totuși, privesc viața cu recunoștință. Ea m-a purtat prin experiențe diferite – în universitate, în administrația publică, în diplomație și în lumea cărților – iar fiecare etapă m-a îmbogățit uman și intelectual.

Iar dacă există o speranță frumoasă, ea se leagă de generațiile care vin. Poate că nepoții noștri vor ști să fie mai atenți la aceste lucruri: să fie mai selectivi în alegeri, să prețuiască timpul și să pună mai repede în practică ceea ce învață. Dacă vor reuși asta, și încă multe altele, atunci experiența  și exemplele noastre nu a fost zadarnice, ci doar  trepte pe care ei vor urca mai sus.

 

Vă mulțumesc.

 

Un interviu de Gheorghe Smeoreanu