„Vai ce urât este oraşul ăsta!”. Aşa mi-a spus în aceste zile un amic, unul cu care mergeam pe străzile Râmnicului. M-am oprit nervos iniţial, dar apoi am tăcut. Omul mi-a arătat inesteticul blocurilor de pe Ana Ipătescu, construcţia complet inspidă a complexului Gama, unde parcă totul este neterminat.

„Prefectura voastră arată a internat de liceu!” a mai spus el. Şi aşa e. Cu toate sediile tribunalului sau ale judecătoriei plus câteva 2-3 clădiri, restul este naşpa. Amicul meu avea dreptate, el venind din Târgu Mureş. Am tăcut, pentru că din păcate pentru Râmnic, cunosc foarte bine Mureşul. Între cele două municipii or fi probabil vreo 300 de km, dar distanţa este de ani lumină. 

Râmnicu Vâlcea este un oraş mic, mutilat, cu multe blocuri şi cu maidanezi. Nu poţi urca pe dealul Capela la ceas de seară, pentru că o haită de aşteaptă printre copacii pădurii pline de gunoaie. Apoi, dacă reuşeşti să urci ce să faci, acolo sus? Nimic. Să fumezi o ţigară, să vezi Petrişorul şi Ostrovenii şi apoi să cobori, cu atenţia centrată din nou pe câini. Motelul este o dărăpănătură, unde cazarea mai nou este cea de 2 ore. Lângă motel, zac în paragină fostele căsuţe de lemn, pline de bălării, şobolani şi câini comunitari. 

Centrul are o prefectură şi un consiliu judeţean care arată a internate de liceu. La fel de urâtă este şi clădirea Inspectoratului de Poliţie. Un gri oribil, de temniţă. În Ostroveni, vârful de lance al dezvoltării socialismului industrial, Casa Tineretului este o relicvă a comunismului. Râul Olănesti, care taie oraşul, este o albie mare şi inutilă, multe aluviuni, peturi. Zidurile laterale sunt obositoare. Blocurile vechi şi îngesuite din zona 1 Mai , blocurile înalte şi inestetice de pe Ana Ipătescu se termină cu fosta zonă 11 iunie. O amestecătură de bâlci, hale industriale şi birturi.

„Dar ce îţi place la acest oraş?” „Relieful în care este amplasat. În rest nu există bun gust, nu există eleganţă la nicio clădire. La cele noi domină kitschul, la cele vechi ruina”. Aşa mi-a spus amicul meu din Mureş.

Aveam ce să-i comentez? Avea dreptate. Râmnicu Vâlcea nu are nici mulţi oameni, are el o populaţie, dar nu are oameni. Oraşul este majoritar locuit de olteni simpli care merg crăcanat, cu mâinile lăbărţate, cu burta în faţă, mulţi deja în şlapi pe centru. Femeile sunt puţine din acelea cu care ai dori să petreci mai multe zile sau nopţi.

Am vrut să-l duc la Ştrandul Ostriveni, dar m-am oprit imediat. Mi-am amintit de complexul Week-End din Târgu Mureş. Acolo este Science Fiction. Nu sunt cuvinte de a descrie zona de scaldă a mureşenilor raportată la zona Ostroveni. În primul rând, vâlcenii nu au auzit de iarbă, nu au văzut încă bazine cu mozaic şi cu apă transparentă, nu au văzut ce înseamnă pub-uri la ştrand. Încă sunt în paleozoic, la stadiul de terase cu mici şi bere. 

O zi de plimbat prin Râmnicu Vâlcea te oboseşte, te epuizează pentru că nu are nimic care să te bucure cromatic. Centrul de la ceas îţi ridică zâmbetul ironic cu acea denumire „Sârguinţa” şi mozaicul relicvă socialistă de pe jos.  

L-am salutat pe amicul meu după o zi de Râmnicu Vâlcea. „Am să vin când te muţi la ţară. Bem acolo şi ascultăm o muzică. În oraşul tău îmbătrâneşti devreme, poate de aceea are şi numele ăla de oraș cu pensionari.”

Dacă i-aş mai fi spus cum se cred vâlcenii buricul pământului în cultură cred că mă bătea înţelegător pe umăr.

„Nu am văzut ştrandul vostru, dar să nu veniţi cu oltenii şi argeşenii la Mureş, aţi fi ca termitele gălăgioase. Acum ştiu de ce nu v-au ocupat austriecii şi pe voi. Nu avea rost.”