M-am gândit întotdeauna dacă ar fi fost posibil un Dostoievski român.
Ar fi fost.
L-ar fi chemat Cristian Feodor Mihailovici Mungiu.
“După dealuri” e cel mai bun film românesc din toate timpurile. El transformă defectele simțirii românești în virtuți.
E ca și cum Miorița ar fi mers într-o turmă nemțească și ar fi trimis lână și lapte acasă.
E ca și cum Prea Fericitul Daniel ar fi papă pentru o zi.
E ca și cum “Baltagul” ar fi fost scris nu de Sadoveanu, ci de Cioran.
După cum vedeți, filmul acesta aproape că nu există, e doar o pâlpâire a unei mari culturi ce-ar fi putut să fie și niciodată nu a fost.
Acest Cristian Mungiu pare a fi un geniu, pare a fi omul providențial capabil să ne vindece de toate complexele noastre ancestrale.
Dacă va da Dumnezeu și se va apuca Mungiu de un film istoric, unul despre Mihai Viteazul, de pildă, pun pariu că ne crește PIB-ul.
Acum, despre film ca film.
Scenariul pare scris la Cotroceni de o echipă formată din Iliescu, Constantinescu și Băsescu.
Imaginea ai zice că a fost votată în Parlament.
Decorurile sunt realizate prin Ordonanță de Urgență.
Vine însă marele Cristian Mungiu, ia toate aceste elemente, le scanează cu un scanner magic, apoi face din românism europenism și din tranziție, eternitate.
Glorie lui Cristian Mungiu, cel care demonstrează că în România nu ți se poate întâmpla nimic rău.
Doar să mori exorcizat.
Ceea ce e mai bine decât să trăiești cu demon.

























Lasă un răspuns