Mă suspectez că am o aplecare perversă spre jurnaliştii taraţi, spre imbecilii cu condei, îmi place să mă contrez cu ei aşa cum îi plăcea lui Pirgu să se culce cu femei boccii, balabuste, başoldine. Probabil că îmi place să mă tăvălesc în mocirlă, să fiu porc pentru a fi pe placul maimuţelor – expresia îi aparţine tot lui Mateiu – să mă scuip şi să mă îmbălesc cu un Donoiu tocmai fiindcă e bun pentru un panopticum al mutanţilor presei, să polemizez, chipurile, cu un Mihai Alexandrescu numai fiindcă îl percep ca fiind plin de fistulele ratării, de buboaiele negre ale vanităţii provinciale, pentru că scrisul lui miroase a slugă parvenită recent la boieria lecturii. Frecventarea acestor taraţi a fost întotdeauna un viciu pentru mine, încă de pe vremea cînd mă specializam în psihopatologie fascinat de degradarea psihică a unor semeni, ca şi cum în putrezirea spiritului lor aş fi descoperit misterul întregii condiţii umane.

Simt tentaţia de a le zîdări acestor sărmane fiinţe bolile, făcîndu-i să intre în crize pentru a mă dedulci cu suferinţa lor, fascinat de zvîrcolirile lor gazetăreşti, extaziat în faţa purulenţei lor intelectuale. Ar trebui să îmi controlez această perversiune, să îi las în lumea lor discordantă, plină de oglinzi mincinoase, să nu mă mai îmbăt de bucurie la auzul lătratului lor care nu e de cîine, ci de om coborît în infernul inconştientei ratări juvenile.

Iată, ca unul care se jură pe ce are mai sfînt că nu va mai încerca să evedeze în drog, îmi vine să jur că nu voi mai inhala aburul ameţitor al articolelor acestor sărmani suferinzi, cu toate că ştiu cît de mult îmi vor lipsi, fiindcă aşa sînt eu, din păcate,atras de flăcările ce ard combustibilul interior al nebunilor mediatici.