Rândurile următoare nu sunt o încercare de analiză politică, ci mai mult o pagină de jurnal al unui om care nu mai are timp nici să vorbească cu sine. M-am întrebat când s-a întâmplat să înţeleg pentru prima dată că nu e ceva în regulă cu PSD, partidul care vrea să fie considerat exponentul stângii în România. Mi-am adus aminte de o după-amiază din toamna lui 2007, când am urmărit cu sufletul la gură transmisia în direct a unei şedinţe parlamentare în care s-a votat o moţiune de cenzură depusă de PSD împotriva guvernului Tăriceanu. Am rămas în biroul unui important lider al social-democraţilor până la anunţarea rezultatului, iar când am ieşit, pe la ora 16, ştiam că percepţia mea despre PSD nu va mai fi niciodată ca înainte. Moţiunea nu trecuse pentru că votaseră împotrivă grupuri conduse de Iliescu, Năstase şi alţii. Mircea Geoană nu părea foarte afectat. Din acel moment, PSD a sprijinit din umbră guvernul PNL. Mi-a fost clar că acest partid nu suportă opoziţia, este în stare de orice compromis şi, ceea ce este cel mai grav, ar călca în picioare doctrina de dragul puterii. Or, dacă dreapta nici nu are, la urma-urmei, nevoie de doctrină pentru a exista într-o economie de piaţă, stânga nu poate supravieţui fără o coloană vertebrală doctrinară.

Se pune problema necesităţii dialogului, însă cei care pun în discuţie însuşi ADN-ul doctrinar nu au nicio justificare. Or, PSD sprijinea la guvernare un partid pentru care cota unică de impozitare făcea parte din însăşi raţiunea de a fi.

Mai departe, lucrurile au mers de la sine, nu m-a mai mirat absolut nimic. PSD a acceptat să vină într-un parteneriat cu PDL, uitând de impozitarea progresivă, trecând peste „ruşinea” de a sta la aceeaşi masă a guvernului cu Elena Udrea, Radu Berceanu sau Vasile Blaga. Îmi venea să le spun: voi guvernaţi cu Udrea, băieţi, nu eu, să nu vă mai gândiţi vreodată că unul ca mine ar mai putea să vă susţina. Mai mult, Elena Udrea mi s-a părut, firesc, superioară moral, doar ea nu se declarase niciodată oripilată de nivelul politic al lui Dan Nica sau al Ecaterinei Andronescu. Justificarea pe ideea necesităţii formării unei „largi majorităţi parlamentare” mi s-a părut atât de greţoasă, încât nici nu vreau să o mai comentez.

Ceea ce a urmat, a fost şi mai revelator. Plecarea de la guvernare a făcut parte dintr-un scenariu de adormit oligofreni. Evident că nu poţi să te cramponezi de numele lui Nica şi să îl pui în balanţă cu însăşi bunăstarea ţării, argumentând că oricum cineva urzise un plan. Sofismul era prea grosolan, dar seria minciunilor demente abia se declanşase.

A urmat asumarea lui Klaus Johannis. După susţinerea cabinetului Tăriceanu, a cabinetului Boc şi a cabinetului Johannis, pe cine mai poate susţine în viitor acest partid ipocrit ? Aţi ghicit: un cabinet Crin Antonescu, după care, potopul, nimic nu mai contează, acest partid va ieşi din istorie. Da, urmărind politica de alianţe a PSD poţi să deduci că partidul a intrat într-o perioadă de demenţă senilă, fiindcă nu altfel se poate numi susţinerea succesivă a trei premieri de dreapta, urmând, foarte curând, cel de al patrulea, în cazul nefericit în care Geoană ar câştia alegerile.

Acum, PSD nu mai seamănă a partid, ci a gaşcă nebună. Locul principiilor ideologice a fost luat de manevrele de culise şi de interpretarea în interes propriu a Constituţiei, de fanatism şi dorinţă de dictatură de grup.

Poate că trebuia să spun, o dată şi o dată, aceste lucruri, să explic de ce a venit momentul în care, deşi nu îl iubesc pe Traian Băsescu, îmi doresc să câştige alegerile. Îmi doresc asta cu fervoare. Măcar pentru că el nu ar fi susţinut nici cu pistolul la tâmplă un guvern social-democrat. Măcar pentru că victoria Marinarului ar băga actualul PSD în sevraj, în demenţă şi, până la urmă, în disoluţie. Pentru ca stânga românească să germineze un partid.