Avea dreptate Petre Tănăsoaica atunci când ne certa pe noi, confraţii lui într-ale presei, că îl tratăm întotdeauna ca pe un ziarist şi niciodată ca pe un scriitor. Aşa e, dacă dai o căutare pe google, de numele Petre Tănăsoaica vezi că sunt legate tot felul de prostii şi de mizerii colectate din canalele jurnalisticii de provincie şi nu, cum ar fi normal, fiindcă acolo e esenţa, înseamnări despre cărţile sale. Fiindcă este indiscutabil că Tănăsoaica se ia în serios pe sine ca poet, ca om de cultură, în vreme ce jurnalistica e pentru el un fel de instrument de supravieţuire materială.

Are dreptate Petre Tănăsoaica să îşi orienteze în acest fel conştiinţa de sine, fiindcă cine îi citeşte cărţile de poezie atent, nu de complezenţă şi pe sărite, cum se mai întâmplă prin popor, poate avea revelaţia unui mare rostitor de limbă română. Fără nicio exagerare, sunt fragmente din cartea lui intitulată „În grădina lui Tagore” care au densitatea sensurilor şi parfumul imaginilor unui Mateiu Caragiale:

„Prin sângele meu, un luntraş duce numele pe care l-am purtat în viaţa de zi cu zi, ca pe un trofeu smuls de pe zidul cetăţii sau ca pe scutul unui zeu, că nu mai ştiu cum am să pot veni la adunare, când vor suna îngerii tăi din goarnă şi nici în ce oraş şi în ce ţară aş putea locui; Nu-ţi fă, Doamne, iluzii, nu-ţi cer îndurare pentru suferinţa cărnii care mă otrăvi; În spatele meu vin , prin noptatici coclauri, chipuri de mult străvezii, care se roagă, pe răbojul vremii nimeni să nu le poată scrie !”

Dacă s-ar păstra la acest nivel, Petre Tănăsoaica ar fi poetul meu preferat, numai că adeseori alunecă în livresc, parcă pentru a le demonstra celor cu care polemizează prin gazete că ştie carte. Ştie, asta e cert, nu are rost să o mai şi demonstreaze şi încă unde, în poezii !

Totuşi, presa l-a ros pe Petre Tănăsoaica precum un reumatism, de unde şi ideea de a-l trimite să facă o cură la băi, ceea ce, recunosc, nu mi-ar strica nici mie.

Una peste alta, poetul Petre Tănăsoaica are tot respectul meu. Introvertitul peizan al presei vâlcene este un nobil mânuitor de cuvinte, unul dintre cei mai buni dintre contemporani. Aş fi fericit să-l văd scriind proză şi sunt convins că în jurul vreunei trame oarecare ar reuşi să construiască romane de rezonanţă europeană. Dacă nu mă crede, să încerce !