n cele mai dificile situaţii mă descurc mai bine decât la mare. Despre cum să fii la mare nu pot citi tratate, apoi mă jenez să reflectez, nu am cum să fac managementul acestor zile, îmi rămâne doar să trăiesc şi atât, ceea ce este extrem de şocant.

Totuşi, drumul până acolo mi s-a părut întotdeauna interesant, l-am gustat, îi ştiu culorile şi aromele, doar atingerea capătului mă lasă perplex. Voi nu păţiţi la fel ? Nu ? Mă bucur pentru voi.

Spun că mă jenez să reflectez când sunt la mare pentru că mai mereu îmi iese prost dacă o fac, mă aleg cu viziuni sumbre, în opoziţie cu ceea ce oamenii de pe plajă trăiesc. Trăiesc sau mimează că o fac ?

Acum 11 ani, am scris, la mare fiind, o carte numită „Exerciţii de reînviere”, din care îmi aduc aminte câteva imagini:

„Drumul spre plajă trece pe lângă cimitir / unii turişti se uită cu coada ochiului / apoi întorc capul în direcţia opusă / şi încep să vorbească destul de tare. //Îmi închipui că şi morţii ar fi destul de jenaţi / dacă şi-ar da seama că se află pe drumul spre plajă. // Parcă ar fi viii de un sex şi morţii de alt sex / atâta pudoare e în jurul cimitirului”.

Vedeţi de ce nu am eu ce căuta la mare ?

De data asta totuşi m-am ales cu ceva: poza de mai sus.