”Cel mai amuzant sfârșit de lume…din lume” e o piesă amuzantă, iar tautologia e voită de subsemnatul.

Există un personaj care vrea să ne spună bancul despre cum se sfârșește eclipsa și, după o oră și ceva, aș fi vrut să ascult bancul despre cum se sfârșește piesa. Aici cred că este călcâiul lui Ahile al acestui spectacol de două ore, anume că dramaturgul Andreea Radu a scris mult, flașnetar și narcisist, găsind cu dificultate finalul dramatic.

Piesa e aproape cubistă prin regie (Vlad Popescu) scenografie (Mihaela Popescu) coregrafie ( Mălina Andrei) și grafică (Daria Nicolaev) toţi au încercat să îi facă textului respiraţie artificială, dar senzația că spectacolul trenează nu o pot eluda.

A nu se înțelege că aș spune despre acest spectacol dramatic că este unul slab, ratat, zic doar că efectul scenic se duce spre culise, nu spre sală. Actorii joacă trepidant, se vede că le place totul, doar spectatorii sunt un pic neliniștiți de atâtea metafore tip confetti.

Se aruncă peste public cu artificii de revistă glossy, rubrica psihologia pentru toți, tema să nu fim fixiști, egoiști, nevrotici.

Apreciez munca regizorului Vlad Popescu, iubirea sa inexplicabilă dar dusă până la sacrificiu estetic față de dramaturg, iar cu privire la jocul actorilor nu am nimic de zis în afară de faptul că au lăsat impresia că joacă doar pentru ei, pentru bucuria lor şi atât.

Desigur, acest articol este o simplă opinie de spectator, nefiind eu critic de teatru. Sunt doar criticul timpului pe care îl petrec la teatru.

Gheorghe Smeoreanu