Odata intrate in minunata lume a adultilor, tinerele femei sunt intimpinate de o armata binevoitoare de berete roz, care isi gasesc rostul si implinirea in viata pogorind potopuri de sfaturi (necerute, bineinteles) peste semenele lor. Afara de nesatioasa lor bunavointa, probabil contabilizeaza in excel-uri elaborate ce si cum a facut fiecare din sfatuitele sale. De exemplu, daca te casatoresti de tinara, te intreaba de ce te-ai grabit. „Ce? Esti gravida?” Daca, dimpotriva, nu te-ai casatorit pina-n 30 si ceva de ani, incep sa dea din cap a paguba, ca nu mai ai nicio sansa. „E clar! Esti din aia pretentioasa si ai pus cariera inainte”. Fapt, desigur, de neiertat. Odata ce ai facut pasul cu voalul pe fata, nici nu ti-ai revenit bine de la jet lag-ul capatat la intoarcere din luna de miere si incep intrebarile cu acea privire plina de intelesuri: „Si? Cind faceti si voi unu' mic?”. Intrebare pusa cu o obstinatie in crescendo si demna de cauze mai bune pe parcursul lunilor si anilor urmatori. In cele din urma persuasiunea beretelor adunata implacabilului ceas biologic te inving si cedezi. Ca esti si tu om. Asadar, faci tot ce e necesar, chiar fugi de la serviciu in ziua ovulatiei, faci repede sex procreativ cu sotul extras de la birou dintre doua sedinte si cind in fine vine ceasul anume hotarit, anunti fericita vestea cea mare. In etapa urmatoare, cind viata ta se desfasoara intre vomitatul de dimineata si cel de seara, revin in forta sa te intrebe cum vrei sa nasti. Daca iti inchipui ca exista un raspuns corect la aceasta intrebare, afla ca te inseli. Nu egzista. Daca spui ca intentionezi sa nasti natural, se uita dezaprobator la tine, ca numai femeile de la tara mai nasc acum natural. Daca declari preferinta pentru cezariana, inseamna ca nu vei fi niciodata mama adevarata, daca nu vrei sa suferi durerile agonizante ale nasterii naturale. Esti doar o fandosita. Odata ce copilul se naste cuminte de ziua lui, urmeaza runda a doua de priviri si rinjete cu subintelesuri: „Si? Cind ii faceti lu' asta micu o surioara sau un fratior?”. Asta in conditiile in care tu inca mai esti in cele mai negre depresii post-partum, mai ai vreo 10 kile de slabit pina sa ajungi sa incapi (poate) din nou in cei mai largi blugi ai tai, nu te-ai mai depilat de dinainte de nastere, ai uitat sau nu vrei sa stii ce e ala sex si ele te intreaba cind mai faci un copil!? Este momentul in care incepi brusc sa-i intelegi pe sotii lor de ce nu ajung acasa inainte sa se faca noapte, de ce au mereu acea expresie de condamnat… Urmeaza chestionarele legate de alaptat, iar daca faci greseala sa anunti ca nu ai de gind sa alaptezi copilu' pina acesta intra in clasa pregatitoare, esti luata deoparte cu ingrijorare si ti se tin discursuri lungi despre cum vei traumatiza grav copilul prin refuzarea alaptatului pina cind copilul invata bine alfabetul. Primii ani trec repede…..in filme. In realitate ai impresia ca timpul se dilata si toata viata nu vei mai face altceva decit sa schimbi pemparsi si sa pregatesti biberoane. Dupa citeva glaciatiuni abia copilul incepe in sfirsit sa mearga, apoi chiar sa vorbeasca. Intri in perioada in care spui de un milion de ori aceeasi poveste, pina incepi sa urasti toti lupii si toti vinatorii si toti purcelusii, iar piticii incep sa iasa din povesti si sa intre grotesc in visele tale. Tu, o tinara si inocenta mama, te mindresti ca puiul tau a inceput sa vorbeasca, stie chiar si o poezioara, dar entuziasmul tau de mama fara experienta este tuflit in secunda doi de beretele roz. „Aa, pai al meu la virsta lui recita Luceafaru' pe olita. Daca nu stie macar „iarna pe ulita” la virsta asta, nu-i a buna. Poate ar trebui sa-l duci la un psiholog, draga.” Afli apoi cu stupoare ca nu are nicio sansa sa reuseasca in viata daca la 2 ani jumate nu ai inceput deja sa vorbesti cu el in engleza…sau germana. Dupa asa o sesiune naucitoare, ajungi acasa descurajata si te intrebi daca ai mincat destul brocoli in timpul sarcinii, de ce al tau este asa ramas in urma fata de toti ceilalti copii din generatia web 2.0. Intri grabita pe facebook sa vezi alte mame ce zic, sa te consulti cu cele ca tine despre ce ai de facut. Ele insa nu par deloc ingrijorate, posteaza doar filmulete cu copii ce rid adorabil si cu pisici haioase, poze dulci si mesaje cu asigurari ca vom fi iubite atita timp cit vom darui tot ce putem noi, femeile, sa daruim. Si singura imagine care iti vine in minte in acele momente este cum in timp ce mamele posteaza relaxate pe facebook, copiii lor rezolva integrale. Este desigur un gind greu de suportat, cind vezi ca al tau este inca in faza cind mizgaleste peretii cu desene care nu prefigureaza deloc vreun viitor Grigorescu. Semnatura: Elena Popa