Cu cinci lei, am cumpărat de la piaţă “Omul elefant” (The Elephant Man, 1980 cu Anthony Hopkins, John Hurt, Anne Bancroft, în regia lui David Lynch) cu o mulţime de nominalizări la Oscar. Nu îl văzusem, nu îl aveam, a fost aşadar un noroc chior.

Subiectul e destul de cunoscut, aşa încât îl las deoparte, fiindcă am de spus două lucruri importante despre acest film. Primul, că e o corectă reevaluare a epocii victoriene atât de bârfită pentru ciudăţenii şi pentru moravurile ei rigide. Promotorii acestor moravuri sunt şi cei care dovedesc bun simţ, stil, maniere, suflet, mai ales suflet. Al doilea lucru esenţial este că filmul este o pledoarie clară pentru dreapta, o dreaptă care ştie cât de ticăloasă poate fi gloata la un moment dat. Aş vrea să ştiu dacă Lynch (apropo, nu mă dau în vânt după “Twin Peaks”, nici după „Blue Velvet”) a citit “Revolta maselor” a lui Ortega y Gasset).

”Omul elefant” e un eseu despre relaţia suflet-corp, masă-elită, credinţă-destin. Aşa stând lucrurile, m-am putut bucura că am văzut filmul împreună cu cele două fete din viaţa mea. Am avut multe de comentat.