Sunt, în mod esențial, un om neserios.

Distanța dintre mine și seriozitate este întotdeauna egală cu conștiința morții. Cum să fii serios când știi că ești muritor ?

Iată de ce personajul dostoievskian în care mă regăsesc cel mai mult este neseriosul Marmeladov, iar cel pe care nu îl suport este încrâncenatul Ivan.

Aici este însă posibil să nu iau în calcul faptul că toți neserioșii întemeiați, adică aceia care sunt astfel datorită spaimei morții, încearcă să uite faptul că sunt muritori încercând să fie foarte serioși. Esta ca la acea școală germană de psihologie care spunea că dacă tremuri,ai șanse să îți fie frică.

Un om perfect serios se crede, obligatoriu, etern.

Așa stând lucrurile, înțelegem de ce teandricul Iisus este de o maximă seriozitate.El știe că este nemuritor.

Dimpotrivă, Shakespeare nici în cele mai sângeroase drame nu își poate ascunde neseriozitatea.

Un caz aparte de seriozitate apare la sportivi și la ziariștii sportivi. Primii joacă iar ceilalți comentează de parcă s-ar afla deja în eternitate.

Jocul poate fi un antidot al spaimei de moarte ? Să îl recitim pe Johan Huizinga, cu a sa incomparabilă carte Homo ludens.

Dar ce este, veți întreba,această neseriozitate despre care vorbesc ? Este acel zâmbet lăuntric cu care te pavoazează permanent în așteptarea sfîrșitului. De ce permanent ? Fiindcă sfârșitul poate veni oricând.

Neseriozitatea este joc, este sfidare. Sfidezi moartea nedându-i satisfacția de a prădui un om serios.

Evident, alternativa neseriozității este călugăria. În această stare, între om și moarte există semnul egalității, așadar moartea e păcălită, omoară ceea ce este deja mort.

Omoară spre înviere.

Ar mai fi de discutat dacă Dumnezeu este serios sau neserios.

Din păcate pentru acest scurt eseu, ieșind din timp, ieșim și din această dihotomie și nu Îl putem judeca pe Creator în acești termeni.

Neseriozitatea ne este dată doar nouă, oamenilor, ca un dar dumnezeiesc.

Un dar ce trebuie permanent restituit.

Gheorghe Smeoreanu