Pentru mine, o categorie aparte de semeni ai mei o reprezinta cei cei care nu vor nimic de la viata. Am intilnit asemenea examplare umane la tot pasul, in firmele mele, in viata de zi cu zi, chiar si in viata personala. Genul acesta de om mi-a creat intotdeauna o iluzie optica, o iluzie de perceptie, fiindca el este mai intotdeauna blind, aparent bun, supus chiar, ai impresia ca este maleabil si ductil, ca sa zic asa, pina cind te lovesti de cea mai de nesurmontat bariera psihologica din cite stiu si anume lipsa de motivatie. Omul care nu vrea nimic de la viata, care nu are idealuri, care nu isi propune sa se perfectioneze, sa se autodepaseasca este ca un judoka: iti foloseste forta ta pentru a te face sa cazi.Eseurile de la aceasta rubrica au intotdeauna un dram de trimitere literara si poate ca nu e rau sa ma refer si de data asta la citeva personaje de acest fel, primele care imi vin in minte. Il stiti pe Oblomov, din romanul „Oblomov”, desigur, al lui Goncearov? E abulic si ca atare nu mai vrea nimic de la viata, raspindind in jurul sau un aer de nevroza. El se simte insa bine, e treaba celorlalti sa se nevrozeze. Cred ca si Ivan Ilici al lui Tolstoi („Moartea lui Ivan Ilici”) e cam la fel. Nici printul Miskin din „Idiotul” lui Dostoievski nu-mi place ca om, in mod poate paradoxal, fiindca nu ai de unde sa il apuci. Stimabilul nene Spirache din „Titanic vals” al lui Musatescu este personajul pozitiv din aceasta galerie negativa, insa tare imi e teama ca omul tot retractil ar fi ramas indiferent cit de buna ar fi fost lumea in care ar fi trait chiar cea mai buna dintre lumile posibile, vorba lui Leibniz.Omul care nu vrea nimic de la viata isi permite sa joace un joc parsiv. El nu deranjaza pe nimeni tocmai fiindca nu vrea mare lucru si nu solicita sa i se ofere ceva din acelasi motiv. Sa fim insa intotdeauna atenti, pentru ca acest personaj nici nu cere, nici nu da. El este intotdeauna liber, dar cultiva o libertate sterila, fiindca pe dinauntru este, in realitate, gol si ca atare nu ii pasa de ceea ce i se intimpla. Marea problema, care il face periculos pe un astfel de om, este ca nu intelege de ce nu ii semeni. El ar dori ca lumea sa se opreasca in loc, sa nu evolueze nici un pic, doar timpul sa se miste, incet, inainte, pina la capat. Il intereseaza pe el ce este si ce se intimpla la acel capat? As! Pentru personajul nostru moartea este la fel ca viata, ori aproape la fel, ca atare nu il impresioneaza nici o drama decit sub aspect amical ca sa zic asa. Vai, zice el, ce pacat ca piticul sa-necat! As adauga ca pe el nu il intereseaza nici chestiunea reinvierii, adica ii e egal daca sufletul se face praf cosmic sau dimpotriva.Asa stind lucrurile, pe acest om il deranjaza sa fii altfel si mai ales urmatoarele: sa vrei sa progresezi, sa crezi cu adevarat in Dumnezeu, sa citesti, sa lupti, sa vrei ceva, orice. Sa luam aceste aspecte pe rind.Progresul in plan personal nu exista pentru personajul meu, intrucit totul este vinare de vint. Dar sa nu picati cumva in capcana pe care el o intinde! Lui nu ii place nici boema deoarece nu ii simte gustul, nici asceza pentru ca e fara sens. Ca atare, nu traieste in spiritul Eclesiastului cind vorbeste despre vanitate. Are si el vanitatea lui de om care nu vrea nimic, chiar nimic.Lui i se pare ca Dumnezeu este un fel de fantasma a celor care isi construiesc nemurirea, un fel de boala lunga ce duce la o moarte sigura, un fel de limbaj menit sa exprime nimicul nostru funciar. Dumnezeu? Nu ma mai bate la cap cu asta, e, bine, nu e, iarasi bine, totul e bine in aceasta curgere egala. Neputind sa se ridice, omul nostru coboara totul la nivelul lui, din reflex, chiar si pe Dumnezeu il aduce pe pamintul sau sterp.Sa citesti, vai ce nesimtire! Cititul pentru el este o amenintare deoarece l-ar scoate din deziluzie, ori el aici se simte la adapost, in lumea deziluziei apriorice. De ce? Simplu, fiindca este incapabil sa faca ceva cit de cit semnificativ cu viata lui, asa incit se deziluzioneaza anticipat.Lupta este pentru el ceva murdar, deoarece ar putea risca sa cistige vreo batalie, ori el nu are ce face nici cu victoriile, nici cu infringerile, totul e carisma. Da, ati citit bine, personajele de acest fel mizeaza pe farmecul mai discret ori mai retoric al nepasarii. Este tot ce ar apara si vai de cel care nu le accepta carisma, fiindca le-o arunca peste fata ca pe o manusa, dupa care parasesc arena, fiindca ei nu accepta nici o provocare, nu-i asa?De ce spun ca personajul meu este periculosul din lumea blinzilor? Pentru nimic altceva decit fiindca este acaparator, te seduce in ritm alert deoarece toti avem in noi un dram, cel putin, de abulie. Daca este adevarat ca admiram ceea ce ne lipseste, atunci el devine admirabil prin golul perfect din inima sa. Ii admiram golul sublim, fiindca nu poate fi destructurat.In prezenta sa am vrea sa fim si noi vid, sa fim nimicul odihnitor. Incercam, pentru o clipa, sa le semanam acestor oameni mizerabili.De ce mizerabili? Nu numai pentru ca ar nega esenta conditiei umane, care este speranta, ci fiindca ei sfirsesc realmente intr-o mizerie absoluta, devin pensionarii perfecti ai unei lumi imperfecte, lasindu-ne sa muncim pentru ei la modul impersonal dar aureolati de dispretul lor suveran, muncind totusi, fiindca au si ei nevoie de piine si sare si toate celelalte ale omului. Si ei sint oameni.Oameni rai ai unei aparente blinde. Sfintii niciunui rau. Virtuosii niciunei morale.Pentru astfel de oameni, soarele este dator sa rasara, luna poate face ce doreste, fiindca nu e importanta in decor, cocorii zboara exagerat de ordonat, iar poezia reprezinta doar o boala de care trebuie sa te tratezi singur.Ei merg printre poeti cu batista la gura, considerindu-i un fel de tuberculosi mascati, actori falsi ai unei existente de butaforie. Dedica-le un poem si vor fugi ca in fata unui strigoi. Metafora este, pentru ei, un fel de furuncul aparut pe fata unuia care ar trebui sa-si ascunda fata. Acesti rai aparent blinzi se cauta intre ei pentru a forma confrerii ale nimicului. Cind se aduna in numele golului devin periculosi ca o haita care ar sfisia orice are sens pe lume.Ei nu au punct de sprijin, sint imponderabili si, ca atare, perfect adaptabili.Ei reprezinta…Nimic.Semnatura: