Vă prezentăm mai jos Declarația de presă a Domnului Daniel Fenechiu (PND): 

Daniel Fenechiu (PND): Ziua tristă în care un jurnalist a depăşit o limită de netrecut

Sunt momente în care lupta politică, purtată pe toate fronturile, reuşeste să radicalizeze jurnaliştii, mai mult decât pe politicieni. Sunt momente în care normele deontologice – ce expresie golită de sens, zilele astea – sunt suspendate pentru a face loc războiului total. Şi sunt momente în care uităm că înainte de a fi politicieni sau jurnalişti ar trebui să fim oameni. Cu sensibilităţi, emoţii şi sentimente. La fel ca şi adversarii noştri.

Despre atacul la persoana s-au scris râuri de texte. Despre încălcarea dreptului la intimitate s-a dezbătut constant, în ultimele două decenii, fără a stabili, dincolo de litera legii, unde se termină libertatea de exprimare şi unde începe viaţa privată.

Cu toate acestea, mai sensibili sau, dimpotrivă, mai căliţi în confruntările politice, cu toţii am înteles – sau ne-am dorit să credem că am înteles – că exista o limită de netrecut. Familia.

În paginile revistei Romania mare, ani la rând, pseudonime cu identitatea cunoscută, au semnat pamflete vitriolante la adresa copiilor, soţilor, părinţilor sau bunicilor (pentru norocoşii care înca-i mai aveau alături) adversarilor politici. Dar celebra revistă de pamflet a ramas întotdeauna o insulă de fărădelege într-o presă care şi-a impus, de voie sau de nevoie (căci înca mai există art. 26 din Constiţutia României, care protejeaza viaţa intimă, familială şi privată), anumite standarde.

E firesc să asistăm la o confruntare a orgoliilor. Jurnaliştii cu notorietate sunt de multe ori mai influenţi ca formatori de opinie decât unii politicieni ascunşi pe lista partidului. De foarte multe ori, jurnaliştii au contribuit mai mult la consolidarea statului român, în forma sa democratică şi modernă, atât câtă este, decăt politicienii aleşi în funcţii de decizie.

E firesc, deci, că răfuiala unor nume grele din presa românească să fie un subiect în sine. Şi este, chiar daca de (prea) multe ori numele angajatorului a devenit un argument mai important decât însăşi publicistica jurnalistului.

Însă e total nefiresc ca printre atacurile din interiorul breslei sa fie invocat, fie şi în treacăt, numele unui copil.

E nefiresc şi condamnabil, nu pentru ca jurnaliştii ar trebui să practice autocenzura bunului simţ (singura forma de „cenzură” acceptată în democraţie), ci pentru că semnatarul unui astfel de text este cetăţean al statului român, iar în acest stat român – de drept, sau nu, în funcţie de tabăra politică asumată – Constituţia trebui să fie sfântă. Chiar şi pentru cei care, prin propria prestaţie, demonstrează ca nu au nimic sfânt.

Nu ştiu dacă membrii CNA ar trebui să sancţioneze televiziunea care difuzează ostentativ ştirea în care numele unui copil de 10 ani este adus în discuţie doar pentru că părintele său a decis să aibă o opinie, corectă sau nu. Nu ştiu dacă o amendă, indiferent de sumă, ar putea repara răul produs. Nu stiu daca o luare de atitudine administrativă mai poate întoarce lucrurile în matca lor firească, sub această limită de netrecut care, regretabil, a fost totuşi trecută.

Dar ştiu – ca deputat, avocat şi cândva ziarist, poate într-o altă epocă a jurnalismului – că presa românească nu merită să poarte, începînd de azi, stigmatul razboiului total. Al războiului în care copiii, cu nume şi prenume, sunt folosiţi pentru a lovi în parinţi.

Din această perspectivă, gestul Oanei Stancu de a adresa o scrisoare publică fiicei lui Dan Tapalagă este incalificabil... La fel şi acţiunea Antenei 3 de a mediatiza, ostentativ şi de neînţeles, un demers care nu face cinste nici autoarei şi nici televiziunii la care lucrează aceasta…

Daniel Fenechiu

Iată și scrisoarea publicată de Oana Stancu: 

Dragă Ilinca,

Îți încredințez astăzi această scrisoare ca pe un manifest pentru viitor. Pentru un viitor nu foarte îndepărtat, în care tu vei trece pragul maturității, iar tatăl tău pe cel al senectuții. Îți scriu ție, în speranța că, alături de copiii mei și de toți cei de vârsta voastră, vei construi o lume în care să încăpem și noi, cei care v-am crescut, alături de voi. Poate că atunci când vom veni acasă cu pungi pline de medicamente, voi, copii buni, ne veți îngriji și ne veți mângâia și vă veți ruga la Dumnezeu să mai stăm puțin alături de voi, să nu ne ducem încă. Poate că nu-ți va fi nici rușine și nici nu-ți vor crea nervozitate sau dispreț momentele de familie din care tatăl tău se va extrage des pentru a merge la toaletă, pentru că vezi, așa e vârsta. Poate că îi vei cumpăra tu însăți mult hulitul Urinal de azi. Poate că nu vei simți că îți strică masa cu prietenii dacă i se mișcă proteza. Și poate că în loc să-l trimiți în colțul uitării, îl vei consulta, arătându-i respect.

Ilinca,

Astăzi abia ai împlinit zece ani. Ești încă la vremea poveștilor. Roagă-ți tatăl să-și amintească de hârtia de calc pe care bunica ta ținea prăjiturile și el așeza litere. De băncuța din fața casei pe care bunicul lui, cu piciorul țeapăn, se așeza pentru a spune povești din război. De oamenii din Șeica Mare sau din Copșa Mică, acolo unde s-a născut. Oare mai au dinți? Oare ei se înghesuie la piață vinerea „pentru că sunt reduceri la urzici”? Oare „se bucură de niște mici moca”? Sau „așteaptă soarele să iasă ștevia”? Întreabă-l despre fabricile în care au muncit și ce s-a ales de ele. Întreabă-l dacă nu cumva „adunătura asta de zombie” cu ale ei „cupoane de pensie, proteze, bastoane, băști, căciuli cu urechi, pastile și rețete compensate” în urmă cu 26 de ani câștiga libertatea pe seama căreia el, tatăl tău, și-a câștigat pâinea. Întreabă-l dacă adunătura de zombie nu avea atunci chiar vârsta lui de azi: 40 de ani!

Ilinca,

Și te mai rog ceva: ai putea, când îi pui aceste întrebări să fie și bunicii tăi prin preajmă? Iar televizorul ar putea fi pe BBC sau CNN? Că doar nici Christiane Amanpour n-o mai fi vreo tinerică! Oare și despre Wolf Blitzer tatăl tău crede că e „indecent să mai fie jurnalist”? Că e „decuplat, prăfuit și vai de capul lui obligând o lume întreagă să-l suporte și să-i asculte hârâitul tot mai obosit”? Că doar așa crede tatăl tău despre jurnaliștii trecuți de 50 de ani!
Ilinca,
Îți doresc ca aceste întrebări să-ți aducă un tată care să îmbătrânească mai frumos decât trăiește azi!