Cu egoism și lașitate nu ajungi departe.

 

Tu vrei să urci pe culmile visate fără curaj, fără detașare.

 

Ești pe un drum care se înfundă, așa cum ai mai fost.

 

Vechile reflexe te țin pe loc, te lași folosit fiindcă s-a aflat că ești ușor de folosit, chiar îți convine această continuitate care nu te obligă la niciun efort, totul pare a se repara de la sine.

 

Din când în când, te revolți împotriva ta acuzându-te de toate viciile, scotocind în propriul inconștient doar poate îți vei mai găsi vreo vinovăție nouă, care încă nu a fost scoasă la iveală.

 

Dintr-o dată, îți aduci aminte că nu ai decât o singură viață și un singur nume, hotărăști să riști, dai tot confortul tău burghez pe o speranță de comprehensiune. Dai foc în nădejdea că pârjolul va purifica totul, în spatele și înaintea ta.

 

Ești micul Zarathustra.

 

Până acum, ți-ai extras porția de sevă cotidiană din erorile celorlalți, refuzând să-i eliberezi de povara judecății tale psihologizante, logicizante. Ai uitat că fiecare moare singur, în fiecare zi. Este momentul să îți aduci aminte acest lucru și să respecți toate comportamentele. Oare, nu e adeseori un sărut semnalul răstignirii ? Iar răstignirea nu te îndeamnă să îmbrățișezi ?

 

Totuși, cum îți explici acest impas ?

 

Este momentul să recunoști că dacă fiecare carte scrisă este o boală învinsă, fiecare carte citită este o nouă maladie altoită pe trunchiul ființei tale.

 

Câteva mii de boli te macină, încă din adolescență, boli luate din rafturi de biblioteci.

 

Lectura trebuie ascunsă ca o lepră sub infinite bandaje, dar tu nu ai reușit acest lucru.

 

Nici nu vei reuși.

 

Nu poți accepta ceea ce este comod și refuzi să lași timpul să își exercite inexorabila sa ruinare. Cad ziduri și încerci să le sprijini cu umerii tăi totuși prea slabi. Știi că, în cele din urmă, vei fi strivit sub moloz, dar ești mândru de asta.

 

Te lupți cu moartea și în nebunia ta crezi că o vei învinge.

 

Vanitas vanitatis.

 

Totuși, de ar fi să te cerți cu toți, trebuie să te împaci cu tine.

 

Încearcă, oricât te-ar fi făcut alții, în inconștiența lor, să te urăști.

 

Ia-o din nou de la zero, citește cu alți ochi, aici este sceretul, scrie cu alte mâini, aici este vraja, ia-ți o altă inimă, care nu a aparținut niciodată nicicui, în fond s-a mai văzut asta, nu ești nici primul, nici ultimul.

 

Galeria nu crede în tine, ci doar în slăbiciunile tale, ele sunt importante fiindcă par eterne și speculabile la infinit. Tu nu contezi decât rănit, doar așa sunteți egalizabili.

 

Tot efortul se îndreaptă în direcția provocării, doar, doar vei comite încă o eroare care să le acopere pe ale lor, fiindcă greșelile tale sunt uriașe precum sufletul tău, iar ale lor puchinoase, meschine, așa-zis omenești.

 

Gura lor nu le-o astupă nimeni, țipă că sunt agresați în esența ființei lor, iar dacă nu îi agresezi țipă că îi ignori, oricum nu le e bine decât dacă le faci un cadou, fie din ființa, fie din buzunarul tău, de preferat din amândouă, fiindcă obrazul subțire cu cheltuială se ține.

 

Acești adaptabili la cel mai mic numitor sunt mai puternici decât crezi fiindcă nicio întrebare esențială nu le-a ostoit vreodată puterile.

 

Totuși, de ce cu tine și tu, de ce cu ei ?

 

Fiindcă nu ai vrut să fii oaia neagră, ai dorit să te pierzi în mulțime, iar ei te-au ajutat la acest camuflaj.

 

Poate acum îți vei asuma unicitatea, vei avea curaj să primești pietrele care vor fi aruncate spre tine.

 

Ah, fructele iubirii, uitasești de ele !

 

Iubirea nu e un mecanism bielă – manivelă, nu e retorică, nu e definibilă. Când vine, nu știi cine a venit, când pleacă nu știi cine a plecat, nu salvează nimic, nu scade și nu adaugă, e ca aerul, ca îngerii, ca moartea. Iubirea nu face poame, nu te hrănește, nu îți potolește setea, nu te ceartă și nu te împacă, este singurul lucru din univers care nu poate fi cuprins în cuvinte sau sunete, în culori sau dans, nici măcar în Scripturi nu poate fi cuprins.

 

Iubirea nu are ce căuta nici în decizia de a rămâne, nici în aceea de a pleca.

 

Doar că iubirea este darul celor puternici, nu al oportuniștilor din amor.

 

Soluția, dacă este să vrem una, este hamletiană. Să mori, să dormi.

 

Să dormi, a muri a devenit deja un lux.

 

Gheorghe Smeoreanu